La editorialul meu intitulat „Replica intelectualului, dată marinarului” s-au găsit şi câţiva cârcotaşi care să-mi reproşeze că am „un dinte” împotriva preşedintelui Băsescu şi a Partidului Democrat. Nu am numai unul, am mai mulţi. La modul în care se comportă Băsescu, ca preşedinte al României, un mod grobian şi bădăran, nici c-aş putea avea o altă impresie. Numai că impresia mea negativă despre Băsescu nu mi-am format-o ieri, sau azi. Ea vine de peste zece ani. Dacă acei cârcotaşi care m-au acuzat de „obsesia Băsescu” ar şti despre Băsescu ce ştiu eu, cu siguranţă că opinia lor ar fi alta.
În 1995 eram preşedintele filialei Botoşani a Partidului Social Democrat Tradiţional, preşedinte la nivel de ţară fiind cetăţeanul româno-francez Lucian Cornescu Ring, fiul unui ziarist botoşănean, originar din Bucecea. Pentru că se apropiau alegerile parlamentare din 1996, iar partidul era unul mic, s-a pus problema să fuzionăm cu o formaţiune mai puternică. Am avut de ales între partidul lui Cunescu şi al lui Roman. Cunescu l-a trimis la tratativele cu noi pe prim-vicepreşedinte Avramescu, un evreu cam încuiat la minte, inflexibil şi hotărât să ne determine să renunţăm la fuziune. Avramescu dorea ca partidul lui Cunescu, PSDR-ul, să rămână unul mic şi fără conflictele interioare ce caracterizează partidele mari. Negocierile cu PSDR-ul s-au întrerupt şi au început cele cu PD-ul lui Roman. La sediul PSDT din Bucureşti a venit Băsescu, îmbrăcat cu un ilic şi cu mânecile de la cămaşă suflecate. A abordat un dialog direct, de genul „Voi câţi sunteţi şi ce vreţi?”
Discuţia cu Băsescu a fost una arogantă, el luându-ne peste picior că aveam pretenţia de a ne considera social-democraţi, considerând că numai PD-ul este demn de o asemenea doctrină politică. Practic, nici Băsescu nu voia fuziunea, el sperând la o alianţă politică cu Cunescu, ceea ce s-a şi întâmplat prin formarea USD. Până la urmă, Cornescu a negociat cu Roman şi am obţinut favoarea ca preşedinţii de filiale judeţene ai PSDT să devină vicepreşedinţi ai PD. Aşa am ajuns, în 1995, când preşedintele PD Botoşani era Vicenţiu Daniliuc, ca eu să fiu vicepreşedinte. Aşa am ajuns mai aproape de Băsescu, de a-i cunoaşte apucăturile şi de a-l suspecta că vrea să-i ia locul lui Roman. Când aduceam în discuţii astfel de aprecieri despre Băsescu, Andrei Paramanov şi Dan Zaharia, pe atunci secretari ai PD, îmi săreau în cap. Timpul mi-a dat mie dreptate.
La alegerile din 1996, PSDR-ul lui Cunescu s-a aliat cu PD-ul lui Roman şi s-a format Alianţa USD, care a avut un succes politic semnificativ. La Botoşani, în ultima zi de depunere a listelor de candidaţi, la lista consilierilor judeţeni s-a iscat un întreg scandal. Dănuţă şi Sandu de la PSDR îl voiau pe Lucian Feodorv pe un loc eligibil, de la PD nici nu voia să se audă de aşa ceva. Scandalul a ajuns în faţa lui Băsescu. El a tranşat scurt problema, spunându-i la telefon lui Paramanov să nu se împiedice de oamenii lui Cunescu, să-i bage în aia a maică-si şi să depună listele USD fără candidaţi şi de la PSDR. S-au întocmit două rânduri de liste. Una comună şi una după voinţa PD-ului. Ca preşedinte, Danicliuc i-a dat ştampila lui Paramanov, deşi el era secretar şi eu vicepreşedinte. În faţa preşedintelui Biroului Electoral Judeţean scandalul a izbucnit din nou, Paramanov refuzând să pună ştampila pe lista comună. A trecut ora 12.00 noaptea şi timpul depunerii listelor de candidaţi a expirat. Practic, la Botoşani, USD-ul nu avea depuse liste cu candidaţi la CJ, şi această datorită poziţiei arogante a lui Băsescu.
Problema a avea să fie rezolvată a doua zi, de Dumitru Sandu, viitor deputat PSDR, care în înţelegere cu preşedintele Biroului, judecătoarea Rodica Iftimie, a găsit o soluţie de compromis.
În urma alegerilor s-a format Consiliul Judeţean, iar USD-ul, deşi avea în judeţ vreo 30 de primari şi pe locul doi la numărul de consilierii judeţeni, după PDSR, datorită lipsei de colaborare din partea PD, USD-ul n-a ocupat nici un post de vicepreşedinte, cele două posturi fiind ocupate de către Constantin Manolache de la PDSR şi Gheorghe Ciobanu de la Partidul Socialist. Mai mult, nici un ales al USD n-a intrat în Delegaţia Permanentă a CJ, locul USD fiind ocupat de Constantin Huţu, preşedintele Partidului Socialist, ce avea în judeţ doar primari.
Din nou Băsescu, căruia i s-a adus la cunoştinţă situaţia, a considerat că vina aparţine „oamenilor lui Cunescu”, cu toate că ştia care este realitatea.
Sătul de atâta lucrătură politică care exista în PD, Băsescu îl săpa pe Roman, la Botoşani, Paramanov şi Zaharia îl săpau pe preşedintele Daniliuc, am demisionat din PD. M-au „recuperat” Sandu şi Dănuţă la PSDR. Aşa am ajuns să conlucrez cu cei doi şi să iniţiez a acţiune juridică, în numele USD, împotriva CJ-ului condus de Ioan Aniculăese şi să cer dizolvarea Delegaţiei Permanentă şi refacerea alegerilor. Dar aceasta-i o poveste urâtă, şi o voi explica separat.
written by Ioan Rotundu
În urma articolului „Popescu muşcă, dar cu colţii altora” unii dintre cititori au simţit nevoia să-şi facă cunoscută propria opinie. Normal, de vreme ce acesta este şi rostul rubricii ce permite postarea de comentarii. Dar una este să-ţi exprimi o opinie vizavi de subiectul abordat şi cu totul altceva este să denigrezi, numai din plăcerea de a-ţi satisface anumite nevoi psihice interioare, de cele mai multe ori morbide. Alţii comentează din dorinţa de a apăra pe unul sau altul, din amiciţie sau din spirit de breaslă.
Mă opresc asupra comentariului semnat de cineva „Cristal”, conceput în forma următoare „Domnule Rotundu v-aţi făcut un obicei să denigraţi persoanele ce nu vă convin. Eu ştiu că o informaţie primită trebuie verificată încă din trei surse pentru a putea fi publicată, ceea ce dv. nu faceţi. Aţi scris în articol nenumărate neadevăruri legate de cei trei liberali, neadevăruri ce pot fi probate cu acte. Bine ar fi să verificaţi ceea ce scrieţi sau să vă lăsaţi de meserie.”
În primul rând, ce-am scris în acel articol este o abordare a eticii şi moralei ce ar trebui să-i caracterizeze pe politicieni, măcar şi într-un procent simbolic, de salvare a aparenţelor. Cei trei liberali menţionaţi în articol, în cârdăşie cu Câmpanu au falsificat rezultatele alegerilor, scoţându-l pe acesta din urmă preşedintele PNL Botoşani în defavoarea lui Cornel Popescu, care i-a fost contracandidat. Din martie şi până acum au tăcut, fiind autori şi tăinuitori ai falsului comis.
Acum, când Câmpanu i-a marginalizat, neacordându-le unele favoruri sau privându-i de unele beneficii politice, cei trei au dezvăluit public falsul comis în martie a.c., cerând conducerii centrale a PNL să anuleze alegerile, adică să-l revoce pe Câmpanu din funcţia de preşedinte PNL. Concluzia mea a fost că trei imorali, infractori de ordin politic, au devenit peste noapte morali şi clamează respectarea eticii politice, părându-mi-se total nefirească atitudinea lor.
Ce era de verificat, din trei surse cum crede comentatorul, pentru a-mi exprima o opinie bazată chiar pe afirmaţiile publice ale celor trei. Altceva l-a deranjat pe comentator: adevărul, care doare cel mai mult. Şi-l mai informez pe comentator că nu scrie nicăieri ca un ziarist să-şi verifice informaţia din una, două, trei sau mai multe surse. Pur şi simplu el trebuie să aibă ferma convingere că a aflat adevărul.
Din ce surse ar fi trebuit să verifice acel reporter al TVR realitatea filmului cu Remeş şi Avram, ca să-l publice? Dacă preşedintele Băsescu face o afirmaţie în conferinţa de presă, la ce sursă să mă duc să-l verific dacă a spus sau nu adevărul? Sunt mulţi cei care acuză după ureche, fără să cunoască măcar un crâmpei din adevărata muncă a unui ziarist.
Am mai publicat un articol intitulat „Păcatele şefilor Poliţiei botoşănene”, susţinând că toţi şefii aflaţi în fruntea IJP Botoşani, de după 1990 încoace, au fost mai mult sau mai puţin implicaţi în mafia locală cu alcool. Şi iar s-au găsit comentatori care să mă acuze că am făcut afirmaţii fără probe. Nu pot ca de fiecare dată, când îmi exprim o opinie sau aduc o acuzaţie publică să recapitulez sursa informaţiilor ori să reiau scrierile jurnalistice mai vechi.
Cu toate acestea, fiind vorba de acuzaţii aduse şefilor de poliţie care s-au succedat la Botoşani, am reluat publicarea unor anchete mai vechi, de prin 2002, care au probat la acea vreme afirmaţia mea din articolul incriminat de către unii comentatori.
De fiecare dată când noi am publicat pe site-ul Jurnalului anchete legate de corupţia locală, cu implicarea unor personalităţi de seamă şi a unor demnitari publici, s-au găsit şi comentatori care să ne împroaşte cu noroi. Pe unii îi cunoaştem, pe alţii nu.
Însă ceea ce ne doare mai mult este faptul că funcţionari publici, în timpul programului, plătiţi din banii contribuabililor, ne citesc pe Internet şi introduc comentarii denigratoare, uneori, culmea, chiar şi împotriva propriilor şefi. Aceşti funcţionari, cu gândire măruntă, nu pot să conştientizeze efortul depus de către cineva în a asigura publicarea informaţiei de interes general, care mai pune cât de cât oprelişte corupţiei, abuzurilor şi indiferenţei funcţionarului public faţă de cetăţeanul contribuabil.
Ştiu un funcţionar din Prefectura Botoşani care nu face altceva toată ziua decât să vâneze greşelile gramaticale strecurate în textele publicate pe site-ul presei locale. În presa electronică prioritate are difuzarea informaţiei. Dacă acel funcţionar doreşte să se simtă împlinit psihic în ziua respectivă citind texte fără greşeli gramaticale, să acceseze site-ul Academiei Române sau a facultăţilor de filologie. Dar şi acolo va găsi greşeli gramaticale.
George Pruteanu numeşte o astfel de gândire ca fiind scârnavă. Nu ne simţim demobilizaţi de astfel de comentarii, dar nici nu ne simţim în al nouălea cer de bucurie. De aceea vom continua să luăm atitudine publică şi să ne apărăm imaginea publică, îndeajuns de şubrezită de către colegii care scriu numai dacă simt mirosul banului.
Spre fericirea noastră, şi poate ca o motivaţie pozitivă, comentatorii cu gândirea scârnavă sunt cam patru, cinci la un număr de cititori pe articol ce, uneori, se măsoară în mii. La aşa o proporţie, existenţa lor devine nesemnificativă.
written by Ioan Rotundu
Cazul Mariei Slobodeanu, o profesoară cu decizia de pensie în buzunar dar încă păstrată în funcţie de către conducerea Inspectoratului Şcolar Judeţean a stârnit indignarea şi protestele cetăţenilor oneşti şi care mai cred încă în promovarea valorilor tinere, ca resursă principală în realizarea reformei din învăţământul românesc.
Slobodeanu nu-i un caz izolat, iar cititorii au mai exemplificat cu situaţia similară de la liceul şi şcoala generală din Săveni, unde alţi doi directori pensionari sunt menţinuţi în funcţie. Mai sunt şi alte şcoli din judeţ conduse de profesori pensionari. Problema nu-i de acum, ci se perpetuează încă din perioada când şeful IŞJ era Corneliu Picealcă.
Ca şef numit de Convenţia Democrată, aflată la guvernare în perioada 1996 – 2000, Corneliu Picealcă a avut şansa de a reforma învăţământul botoşănean şi de a rămâne în istoria locului. A ratat-o. L-a succedat social-democratul Constantin Manolache, o fire total diferită, mult conservatoare, adept al menţinerii în structurile de conducerea a vechilor cadre, pe motiv că au experienţă la catedră şi în conducere.
Ce n-a realizat Manolache a fost trista realitate că experienţa vrâstnicilor în conducerea şcolilor provenea din perioada comunistă, când totul era oferit pe tavă în urma unui telefon şi nu era nevoie să ştii cum şi unde să cauţi rezolvarea problemelor financiare şi gospodăreşti. Vârstnicii nu ştiu cum să acceseze programele care sunt pe domeniul Învăţământului, nu au formarea profesională de a gândi în dinamica evenimentelor, mintea nu le este sprinţară în a asimila noul, cum ar fi Internetul ca mijloc modern şi rapid de comunicare.
Am publicat cu ceva timp în urmă un articol prin care am ridiculizat ignoranţa profesorilor de modă veche în utilizarea Internetului. Unii cititori m-au acuzat că am exagerat faptele. Recent, chiar inspectorul general al IŞJ, Horia Negrescu, a recunoscu oficial că sunt şcoli în care nici un profesor nu ştie să deschidă mail-ul şi să citească mesajele şi corespondenţa primită. Şi iar – pentru a câta oară? – am avut dreptate.
Revenind asupra subiectului, politica de menţinere a cadrelor vârstnice în conducerea unităţilor şcolare este consecinţa mentalităţii de grup a conducerii IŞJ. De vreme ce inspectorii şcolari generali, foşti şi prezenţi, sunt din generaţia trecutului comunist, formaţi ideologic în cercurile pedagogice dominate de lectura documentelor PCR şi ale cuvântărilor lui Ceauşescu, aplecarea lor de conlucrare cu şcolile va fi tot către semenii generaţiei lor.
Revin la perioada când IŞJ era condus de Picealcă. Nu mai reţin exact, poate prin 1997, s-a pus problema ca inspectorul şcolar pe probleme de matematică să fie numit Gabi Alexa, pe atunci profesor de matematică la Şcoala nr. 17 Botoşani. Tânăr, sprinţar la minte, cu dorinţa de a face reformă adevărată în sistem, cu aplecare spre genul poeziei japoneze haiku, Alexa i-a înspăimântat pe cei din IŞJ cu vederile sale moderniste. Nici că puteau concepe inspectorii de atunci, în majoritate şi acum pe aceleaşi posturi, că tradiţia de zeci de ani de învăţământ poate fi înlocuită cu nişte principii de lucru ce nu le pot înţelege rostul.
Atunci a avut loc un început de bătălie între generaţia expirată şi cea tânără, dornică de a promova noul. Tinerii au pierdut, pentru că speranţele lor au fost înşelate chiar de către cei pe care i-au votat – specialiştii CDR.
Aşadar, să nu sperăm că directorii pensionari vor dispare curând din posturile lor. Ei sunt liantul dintre conducerea IŞJ, uzată moral şi profesional, şi vârstnicii de la catedră care încă mai au ceva ani până la pensie sau o mai târâie cu decizia de pensionare în buzunar.
Când timp această categorie profesională va ocupa funcţiile cheie în structurile de conducere, nimic nu se va moderniza în învăţământ. Iar generaţia tânără va aştepta umilită la uşa vârstnicilor, neputincioasă şi poate dominată şi de prea multă indiferenţă. Era profesorilor gen „madam Cucu” din piesa „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian n-a apus încă.
written by Ioan Rotundu
Consiliul Naţional al Studierii Arhivelor fostei Securităţi (CNSAS) trebuia să ne informeze dacă înalţii prelaţi au făcut sau nu poliţie politică înaintea alegerii noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. N-au făcut-o, iar explicaţia este una de înţeles. Ceva l-a determinat pe preşedintele Băsescu de a amâna acest verdict după alegerea patriarhului. Mai mult, la ceremonia de instalare a patriarhului Daniel, preşedintele Băsescu a stat la loc de cinste, iar după ceremonie, printr-un gest discutabil, l-a învrednicit pe proaspătul patriarh cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce. Alaltăieri am aflat şi verdictul dat de CNSAS cu privire la trecutul politic al patriarhului Daniel. Iar verdictul, aşa cum se aştepta toată lumea şi după cum au evoluat evenimentele, nu putea fi decât că patriarhul n-a făcut poliţie politică.
Dinescu, în stilul său caracteristic, şi-a luat o marjă de eroare cu privire la decizia CNSAS, susţinând că numele patriarhului ar apărea pe o listă cu persoanele a căror dosare au fost arse în decembrie 1989. Iar lista indica că eventualul dosar al lui Daniel Ciobotea, pe numele mirean al patriarhului, ar fi figurat în arhivele Direcţiei de Informaţii Externe, adică acolo unde se bănuieşte că ar sta, sau ar fi odihnit temporar şi dosarul preşedintelui Băsescu.
Declaraţia lui Dinescu l-a indignat pe purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Stoica, ce l-a acuzat pe Dinescu de rostirea unor vorbe calomnioase. Mă îndoiesc că Dinescu, în formaţia sa intelectuală pe băncile fostei Academii „Ştefan Gheorghiu” se va perpeli noaptea în somn de vorbele lansate în microfoanele ce-i stăteau ciopor la gură sau că se va căi vreodată. Părintele Stoica ştie că n-are dreptate faţă de „osândirea” publică a lui Dinescu, dar şi lui i-o cere regula jocului.
Altceva însă aş vrea eu să reliefez. Este o părere personală, dar nu m-aş supăra deloc să fie împărtăşită şi de alţi observatori cu statut de neutralitate faţă de caracterul pângărit sau nu al marilor prelaţi de către fosta Securitate. Uneori înclin să cred că cel mai bine ar fi ca greşelile trecutului lor să fie judecate de către Dumnezeu. Apoi mă las cuprins de îndoiala dacă este bine ca cei care şi-au încărcat sufletul cu păcate grele să-mi fie model de comportament moral, să mă obrăzească de o conduită neconformă cu morala creştină, să-mi reproşeze greşeala păcatului etc.
L-am privit atent, în mai multe rânduri, pe patriarhul Daniel. N-am găsit în privirea sa acea lumină a harului duhovnicesc, acea latură cucernică a caracterului, faţa sa nu emană nuanţa luminii divine şi nu te îndeamnă la căinţă şi credinţă în Dumnezeu. Dimpotrivă, ochii săi sunt iscoditori, pătrunzători adânc în sufletul celui privit, au o umbră de teamă, o nuanţă de om hăituit. Cântarea sa religioasă nu este armonizată cu fizionomia feţei, nu are comuniune cu atmosfera de credinţă a lăcaşului în care slujeşte. Ceva lipseşte personalităţii sale religioase. Cred că este timorat de acea urmă de reproş al trecutului, de acea nelinişte sufletească faţă de taina păcatului ce trebuie s-o suporte pe umerii săi de patriarh, acea remuşcare pentru lipsa de curaj în a se spovedi public şi mărturisi păcatele tinereţii, cerând să fie iertat pentru acele rătăciri ale minţii.
În faţa diabolicului sistem de control social promovat de către fosta Securitate toţi avem propriile greşeli, mai grave sau lipsite de importanţă, conştiente sau nevinovate. Poate că asta trebuie să facă patriarhul: să se spovedească public în faţa credincioşilor. Iar noi îl vom ierta, că aşa ar fi drept şi aşa ne-o cere morala creştină. Poate că după o astfel de spovedanie sufletul său va fi cuprins de o linişte interioară iar faţa va primi acea înnobilare divină şi va radia pacea şi liniştea peste credincioşii faţă de care şi-a asumat responsabilitatea de a le călăuzi paşii în viaţa pământeană.
written by Ioan Rotundu
Ori de câte ori am scris vreun articol despre dosarul lui Conţac întocmit de către DNA, am fost acuzat că o fac din slugărnicie faţă de persoana sa sau pentru bani. Ce nu ştiu acei comentatori este faptul că n-am nici un motiv anume să iau apărarea lui Conţac în faţa DNA, ci poate dimpotrivă. În primul rând, dezvălui acum, în urmă cu aproape doi ani preşedintele Conţac a fost cel care a luat decizia, la sugestia directorului Vasile Bânzar, de a dirija toată publicitatea CJ-ului către Monitorul. Era lovitura care mi s-a dat pentru că l-am acuzat pe acest Bânzar de implicare în anumite aspecte mai puţin corecte şi că este depăşit intelectual pentru nivelul actual care se cere unui funcţionar public, mai ales director. L-am acuzat atunci pe preşedintele Conţac că prin decizia luată încalcă Legea 544 privind liberul acces al cetăţeanului la informaţie, în sensul că a luat cititorilor Jurnalului dreptul la informare privind activitatea CJ, dirijându-i spre Monitorul.
Apoi, acelaşi preşedinte Conţac, după ce i-a dat „aripi” în PSD fiului meu, când au intrat în conflict deschis, fiul fiind directorul publicaţiei Evenimentul de Botoşani, l-a chemat în judecată. Iar mie mi-a reziliat contractul de publicitate ce-l aveam încheiat cu firmele sale.
Aşa stând lucrurile, iar preşedintele Conţac poate confirma, ce credeţi că m-ar determina să scriu în favoarea preşedintelui Conţac?
Două ar fi motivaţiile. Prima, aceea că dosarul lui Conţac la DNA este o făcătură politică. Întotdeauna am analizat evoluţia evenimentelor şi din altă perspectivă. De exemplu, dacă în locul lui Conţac ar fi fost o altă persoană. Conţac are bani şi se va descurca. O altă persoană, onestă, ar fi ajuns victimă nevinovată a intereselor politice meschine şi a Justiţiei, fiind poate condamnată pe nedrept. Iar presa l-ar fi linşat mediatic, numai din dorinţa senzaţionalului.
În faza când era cercetat, preşedintelui Conţac i s-a sugerat să dea unei anumite persoane un telefon ce costa vreo mie de euro şi dosarul va fi închis, că n-are suport. Conţac ar fi „donat” acel telefon, dar s-a temut ca nu cumva să-i fie înscenată o dare de mită.
Ştiu multe despre DNA. Ştiu cum a fost „săltat” botoşăneanul Cuciureanu de la aeroportul Băneasa şi pentru ce anume, dar eliberat imediat pentru că cineva l-a dojenit pe şeful DNA că a sărit calul. Ştiu cum a ajuns acelaşi Cuciureanu să fie condamnat în dosarul privind fostul PETROM, strămutat la Cluj. Un procuror s-a folosit de relaţia amicală cu un magistrat clujean şi l-a „ars” pe Cuciureanu, ca răzbunare că acesta l-a învins pe Mocanu în dosarul Comaliment.
Ştiu cum a ajuns Gheorghe Mocanu, din inculpat în onorabil director al Comaliment. Un anume procuror a fost atras într-o cursă şi filmat într-un hotel anume din Botoşani în timpul unui act sexual. Filmuleţul a făcut minuni, iar Gheorghe Mocanu a rezistat eroic în fruntea Comaliment, dijmuindu-i averea.
Ştiu cum cei de la DNA l-au scos de sub urmărire penală pe Paul Mustaţă, prea onorabilul director de la Fisc. Mai ştiu şi cum, în urmă cu ceva timp, din Botoşani pleca spre Bucureşti, via DNA, o maşină, de regulă o dată pe săptămână, încărcată full cu alimente şi alte cele.
Mai adăugaţi la toate aceste, scandalul iscat pe seama DNA, prin dosarele fabricate la ordinul preşedintelui Băsescu şi veţi avea imaginea acestei instituţii, cu mult mai fioroasă decât cea a vechii Securităţi. Mai fioroasă, pentru că nu te anchetează în beci, smulgându-ţi unghiile sau presându-ţi degetele la încheietura uşii. Te terorizează psihic, te distruge moral, de aduce în situaţia de a-ţi pune capăt zilelor de ruşinea publică.
Cu DNA-ul am eu treabă, nu cu Conţac. În opinia mea Conţac este o victimă, iar eu, din ce-am scris până acum, consider că am exprimat adevărul. Comentatorii care au ceva răfuieli cu familia Conţac nu m-au combătut cu argumente în afirmaţiile scrise. S-au limitat să mă acuze că am scris pentru bani. Este placa răsuflată folosită împotriva jurnaliştilor de către cei ce nu le convin cum sunt scrise anumite lucruri şi care au anumite răfuieli personale cu unele demnităţi publice. Nu voi mai lua în seamă astfel de afirmaţii, mai ales lipsite de probe. Timpul a lucrat şi lucrează în favoarea mea, în sensul că ce-am scris s-a adeverit.
written by Ioan Rotundu
Nu avem de gând să aştern aceste rânduri, dar ieri s-a repetat o scenă care m-a amărât extrem de mult. S-a prezentat la redacţie două persoane de la Grupul Şcolar Coţuşca, pentru a da un anunţ privind angajarea unor persoane. Când le-am spus că anunţul apare online, m-au privit ca venit din altă lume. Nu înţeleseseră cum vine apariţia online al unui anunţ de angajare. Le-am explicat că anunţul apare pe Internet şi poate fi citit de către orice persoană interesată, din ţară sau din străinătate- Publicarea unui anunţ într-un ziar tipărit are inconvenientul că anunţul ajunge numai pe aria de distribuire a publicaţiei în cauză. Nu s-au lăsat convinşi. Nici faptul că preţul era de cinci lei nu i-a interesat. Au plecat la altă redacţie, unde au plătit cel puţin 100 lei, dar, probabil, mulţumiţi că vor putea privi anunţul prin slova tipărită şi nu vizualizată pe monitorul unui calculator.
Astfel de cazuri, şi tot din învăţământ, s-au mai întâmplat. Te doare în suflet să constaţi că profesori cu părul grizonat nu ştiu rostul Internetului şi n-au încredere în utilizarea acestuia ca mijloc de comunicare şi răspândire a unei informaţii.
Dacă cei de la Coţuşca ar fi avut vreun coleg priceput într-ale Internetului, nici nu trebuiau să vină până la Botoşani să publice anunţul. Îl introduceau pur şi simplu pe Jurnalul anunţuri, la rubrica angajări, şi era publicat gratuit. După care printau la o imprimantă pagina cu anunţul, iar obligativitatea de publicitate a posturilor scoase la concurs era îndeplinită, având şi dovada publicităţii. Putem rezuma totul la două cauze. Prima, ignoranţa şi necunoaşterea modului de utilizare a Internetului, deşi Grupul Şcolar Coţuşca este conectat la Internet. A doua cauză poate fi interesul ca anunţul să ajungă într-o publicaţie cu tiraj mic, chiar dacă va costa ceva mai mult. Avem de-a face cu acele anunţuri pentru posturi aranjate, iar concursul nu-i decât formalitatea ce trebuie îndeplinită.
Am mai întâlnit o situaţie, extrem de neonorabilă tagmei celor din învăţământ, la şcoala din Bajura – Darabani. Directoarea de şcoală a „confiscat” calculatorul legat la Internet şi l-a pus sub cheie în biroul său. Motivul era că profesorii navigau pe Internet în SUA, Australia, Canada etc. iar şcoala n-are bani să plătească aceste „plimbări”. În ignoranţa sa, directoarea credea că navigarea pe Internet este un cost în plus faţă de preţul abonamentului, aşa cum se întâmplă în sistemul de telefonie.
Cred că intenţia Ministerului Educaţiei de a derula acel program prin care toate şcolile să fie conectate la Internet este o măsură extrem de benefică. Va fi mijlocul prin care, vând-nevrând, învăţătorii şi profesorii de modă veche vor ieşi „în lume”. Cel puţin eu aşa sper!
written by Ioan Rotundu
Recent, guvernatorul Băncii României Mugur Isărescu a făcut o serie de observaţii legate de leul românesc, moneda europeană euro, dolar şi cursul de schimb dintre acestea. Cu subtilitate, Isărescu i-a atenţionat pe români că este mai bine să-şi depună economiile în conturi de lei şi mai puţin în valută. Însă, tot Isărescu, a remarcat că este bine ca românul să facă împrumuturi în valută, cu preponderenţă în euro, pentru că va fi avantajat în viitor. Cum putem traduce mai pe înţelesul larg aceste recomandări.
Mai întâi să facem o mică paranteză. În ultima parte a lunii septembrie leul s-a micşorat în faţa monedei euro, dar ambele monede s-au întărit în faţa dolarului. A fost o mică şmecherie a Guvernului Tăriceanu în înţelegere cu Isărescu pentru a întări euro în faţa leului. Explicaţia? Curcul leu/euro din 1 octombrie 2007 va fi valabil până la 30.09.2008 pentru calculul accizelor şi a taxelor la petrol, alcool, articole de lux etc. Dacă în jurul datei de 15 septembrie un euro valora cam 31 mii lei vechi, pe 1 octombrie a valorat 33,5 mii lei, adică cu 2,5 mii lei mai mult. Acum euro scade din nou în faţa leului şi va continua să scadă. Pentru Guvern nu mai are importanţă, el va calcula accizele, taxele şi impozitele la cursul de 33,5 mii lei. Numai că acest artificiu, prin care Guvernul Tăriceanu ne-a prostit pentru un an de zile, nu justifică atenţionarea venită din partea lui Isărescu. Problema este una mult mai sensibilă şi mai ascunsă înţelegerii noastre.
În mod constant dolarul scade în faţa monezii euro. Este o scădere inexplicabilă, de vreme ce ţările Europei nu parcurg o etapă de prosperitate economică, adică nu înregistrează creşteri economice importante, iar economia americană nu-i în fază de recesiune. Mai mult, piaţa de consum a Europei este suprasaturată şi se simte nevoia de noi pieţe de desfacere, în afara Uniunii Europene. Piaţa americană încă absoarbe producţia, adică are consumul în creştere. Mai mult, USA are pieţe de desfacere în zone geografice unde ţările UE nu pot accede. Şi, atunci, nu este normal să ne alertăm de ce scade dolarul în faţa euro?
Este o strategie economică a Guvernului american. Dolarul suferă o implozie în faţa exploziei euro, dar implozia este una controlată, voită pentru a lăsa moneda europeană să se umfle artificial. Când euro nu va mai avea acoperire PIB-urile ţărilor membre în UE, dolarul va contraataca şi-şi va reveni, dând economiei americane gura de aer de care simte că va avea nevoie în curând. Este o strategie gândită în stil american, glacial, inflexibil şi fără resentimente pentru colapsul ce-l poate avea economia ţărilor europene.
Revenind la avertizările lui Isărescu, tocmai asupra acestui lucru a încercat el să ne atragă atenţia. România având încă propria monedă, va fi ferită, sau în cel mai rău caz va fi foarte puţin afectată, de o cădere dramatică a monedei euro. Când dolarul va aspira din vlaga monedei euro, leul se va întări şi mai mult. Cu lei mai puţini vom putea cumpăra euro mai mulţi, iată de ce Isărescu ne-a recomandat să economisim în lei şi să ne împrumutăm în euro.
written by Ioan Rotundu
|
Recent Comments