Încep să aştern aceste gânduri cu intenţia declarată de a nu jigni acele persoane ce deţin funcţii publice şi îşi fac datoria cu onestitate şi probitate profesională. Motiv pentru care, persoanele la care voi face referire sub aspectul unui comportament public de condamnat, le voi nominaliza.
Mai întâi am să încep cu un eveniment petrecut recent. Un inspector fiscal s-a prezentat la contabilitatea redacţiei noastre încercând un şantaj, bazat pe interpretarea scoasă din context a unor prevederi din legea contabilităţii. Fără a se documenta şi lua act că societatea editoare a Publicaţiilor Jurnalul Online este singura societate din judeţ care are inclus în obiectul său de activitate şi prestarea de servicii în domeniul contabilităţii, înainte ca Legea contabilităţii să sufere anumite modificări, introduse pe uşa din spate a Parlamentului şi în avantajul unor grupuri organizate de persoane profitoare, Fănică Stolniceanu a crezut că se poate rostui cu ceva bani nemunciţi. A avut mare noroc că nu mă aflam în redacţie în acel moment, că-l lecuiam definitiv pe viitor de orice şantaj.
Profitând de poziţia s-a publică de inspector fiscal, el a căutat s-o convingă pe contabila noastră că societatea n-are dreptul de a presta astfel de servicii, dar că în condiţia în care-l acceptăm pe el ca „specialist”, contra unor sume de bani, totul se rezolvă.
Cine este acest Fănică Stolniceanu? Este un şmecheraş de doi bani, din Unţeni, care a încercat multe lucruri la viaţa sa, dar căutând să câştige pe lângă lege, nu i-a reuşit mai nimic. În 2000 şi-a dorit să candideze la Primăria Unţeni, pe listele PNL. După ce liberalii au efectuat un minim sondaj în comună, şi-au pus mâinile în cat de ce imagine are Stolniceanu în satul său natal. A lucrat ca inspector la Cooperativa de credit Răscoala. Nici aici n-a făcut o impresie prea bună, iar profesional s-a făcut de tot rahatul. A efectuat mai multe controale prin judeţ, la unităţi unde erau comise fraude de sute de milioane de lei şi chiar peste un miliard (Darabani, Dobârceni) fără a le descoperi, certificând prin semnătură că totul este corect.
Activitatea s-a profesională plină de incompetenţă a făcut obiectul mai multor articole de presă publicate în Jurnalul. Când a aflat că este căutat de presă, s-a ascuns ca un laş. Mai poate fi citit şi acum pe site-ul Jurnalului articolul intitulat „Lui Redeş îi este indiferentă soarta celor înşelaţi de Bunduc” apărut în 25 februarie 2006.
Trebuie să ai mult tupeu să vii într-o redacţie de ziar şi să uzezi de şantaj, ori să fii inconştient de consecinţele care le poţi suporta. Cred că Stolineanu nu-i nici tupeist, nici inconştient, este un netrebnic ordinar care nu şi-a găsit încă naşul. O să-l ajutăm.
Un alt personaj public plin de ifose şi fără limită în a aplica abuziv legile statului a fost Paul Mustaţă. Spun că a fost, pentru că în aceste zile a fost schimbat din funcţia de şef la Agenţia Fiscală. Iar schimbarea din funcţie i-a venit după repetatele dezvăluiri făcute în paginile Jurnalului despre abuzurile şi ilegalităţile sale. Despre modul în care s-a reuşit îndepărtarea din funcţie a acestui parvenit îngâmfat voi reveni cu un articol separat. I-am invocat numele, alături de cel al lui Stolniceanu, pentru că sunt caractere asemănătoare. În plus faţă de Stolniceanu, Mustaţă s-a dovedit a fi de o idioţenie greu de acceptat pentru o persoană care s-a bucurat de ocuparea unor asemenea funcţii publice. Am aflat că el a cerut să fie primit în Masonerie, crezând că în Masonerie se intră cu tăşulca cu parale, cum a procedat el pe la partide şi ministerul Finanţelor pentru a ocupa sau a fi menţinut în funcţii cheie şi aducătoare de mulţi bani negri. Încercarea s-a de a pătrunde în Masonerie era legată de disperarea de a-şi păstra funcţia la Fisc. Din câte ştiu, masonii au pus lacăt greu pe templu, ca nu cumva Mustaţă să găsească vreo breşă. Dar, parafrazându-l pe Mircea Badea „Trăim în România şi aici se poate întâmpla orice!”
written by Ioan Rotundu
Nu de puţine ori mi-a fost dat să fiu abordat de persoane dispuse la vorbă lungă şi dezlânată, acele persoane care îţi pică sau te întâlnesc la ceas nepotrivit, adică atunci când ai grabă mai mare sau de dus la bun sfârşit ceva ce nu suferă amânare. În general, dacă mă aflu pe stradă şi mi se întâmplă să dau peste o astfel de persoană, scap repede de ea invocând un motiv de prezenţă a mea într-un loc de unde nu pot lipsi. Cel mai greu îmi este să scap de astfel de indivizi când îmi năvălesc în birou, la redacţie.
Duminică mi s-a întâmplat o astfel de situaţie. Mă pregăteam să scriu un editorial, având în vedere mai multe teme. Tocmai în acel moment mi-a intrat în birou un inginer cunoscut, dar pe care nu-l întâlnisem de ceva vreme. Nu mi-a căzut deloc bine vizita sa, dar am sperat să fie una scurtă. Ei, aş! Omul s-a aşezat pe scaun şi a început să peroreze verzi şi uscate. I-am dat de înţeles că stau prost cu timpul, că am de scris, că mai trebuie şi să plec într-un anumit loc. Omul nici un semn că se grăbeşte.
Dorinţa lui era să mă convingă că el a fost şi este un om cinstit, iar primarul din Pomârla, un anume Chelaru, este cel mai mare infractor din judeţ, sau poate chiar din România. Şi dă-i cu infracţiunile, şi dă-i cu acuzaţiile, dar nimic concret. La un moment dat mi-am ieşit din răbdări şi l-am rugat să-mi dea măcar un exemplu concret de infracţiune comisă de primar. Numai generalităţi. Abia după vreo oră de bătut apa în piuă, am reuşit să-i smulg vreo patru nume de cetăţeni din comună care, chipurile, ar putea să-mi prezinte cazuri reale despre ilegalităţile primarului.
În toată această discuţie fără cap şi coadă ceva mi s-a părut a avea logică. Aşa că l-am întrebat direct dacă are de gând să candideze la funcţia de primar al comunei Pomârla. Asta era, omul vrea să candideze, iar pentru că mă cunoaşte şi-l cunosc voia să mă folosească drept armă de atac împotriva actualului primar.
Era pregătit şi cu un motiv. Cică în 2004, un reporter de la mine l-a ajutat şi nici nu i-a cerut mulţi bani.
Cum eu nu am delegat nici un reporter să-i facă jocul, am tras concluzia că inginerul l-a plătit la negru. Acum acel reporter se consideră o persoană cu influenţă politică, pentru că s-a lăsat de jurnalism şi s-a apucat de politică. Să fie sănătos şi să facă politică cât o vrea. De exemplu, să-l susţină pe inginer la primăria Pomârla din partea partidului în slujba căruia s-a pus. Că de-l mai prind pe inginer prin redacţie, mâncându-mi timpul cu aspiraţiile lui politice promovate pe căi mârşave, îi rup şi celălalt picior, ca să nu mai şchiopăte.
În ce-l priveşte pe actualul primar din Pomârla, dacă ceva se va adeveri din cele luate la cunoştinţă, nimic nu mă va opri să scriu adevărul. Iar pe inginer am să-l aduc în situaţia de a deschide bine ochii şi de a nu mă mai confunda cu reporteraşii care bagă banul în buzunar, scriind după cum i se dă comanda politică. Dealtfel, nu cred că-mi va mai călca vreodată prin birou. Numai că astfel de cronofagi răsar de unde nici nu te aştepţi. Başca ruşinea ce trebuie s-o suport când mi se spune că am confraţi care scriu, plătiţi cu bani la negru, şi să n-o mai fac pe mironosiţa. Iar partea proastă este că n-am mijloc de ripostă. Dacă aş da vreun nume, aş fi făcut albie de porci. Singur, împotriva tuturor, nu-i soluţia nimerită.
written by Ioan Rotundu
Fără să am vreo legătură cu pamfletul Cârcotaşului intitulat „O activitate pe măsura muşchilor vicelui Ghiorghiţă”, viceprimarul Florin Ghiorghiţă, la ceas de seară (21:56:15), după ce toată ziua a accesat textul în cauză, a introdus următorul comentariu „Pt. Rotundu: „Sunteţi de o nesimţire şi dobitocenie ieşită din comun. Aţi fost să întrebaţi ceva voi sau angajaţii voştri de rahat sau doar comentaţi la marginea şanţului? Şi Rotundule, la creierul tău de găină proastă nu cred că poţi jigni în aşa fel o persoană publică. Eşti doar o nulitate care se ascunde în spatele unor nick-name-uri. Eşti un looser, dacă ştii ce înseamnă.”
Îl asigur pe Ghiorghiţă că n-am avut niciodată intenţia de a-l jigni, ci doar de a-l aduce la realitate, spre binele şi imaginea sa. Nici nu-i nevoie să-l jignesc eu, de vreme ce se jigneşte singur, postând un comentariu ininteligibil (ce-a vrut să spună prin „Aţi fost să întrebaţi ceva voi sau angajaţii voştri de rahat sau doar comentaţi la marginea şanţului?”). Îi mai atrag atenţia că în DEX sau alt dicţionar (DOOM, DLRM, Enciclopedic) nu există cuvântul „dobitocenie” ci „dobitocie”. Ultima parte a comentariului se armonizează perfect cu gradul de cultură şi civilizaţie ce-l caracterizează.
Însă mai am a-i atrage atenţia că nu eu, ci el nu cunoaşte sensul noţiunii de „looser”. M-aş bucura să fiu considerat un looser, dar sunt prea mărunt ca să stau alături de Dostoievski, Mozart, Van Gogh, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Ţuţea etc. Nu oricine poate fi looser. Un anume comentator al unui post naţional de radio, cu multă îndrăzneală, a afirmat că „cel mai autentic şi veritabil looser, în afara oricărui clasament (şi demn de urmat) pe care îl ştiu, e Iisus Cristos.” Cum pot fi alăturat unor astfel de personalităţi? Nici nu îndrăznesc să gândesc, dar să şi rostesc cu voce clară sau să scriu, cum a făcut-o Ghiorghiţă, în ignoranţa sa de a folosi, cu multă emfază, un termen auzit pe la un şpriţ în vila lui Mihai Balan, patronul societăţii Micorbuzul, unde trage frecvent la câte un chiolhan. Deşi nici acolo nu cred că s-ar fi putut rosti un astfel de cuvânt.
Pe forumul Radio Guerrilla, un reporter al postului explică sensul noţiunii de looser: „Looser-ul e un ratat în aparenţă, care intrigă unanimitatea prin tot ce reprezintă el. E un tip curajos, pentru că nu se sfiieşte în a se arăta aşa cum e el, în toată splendoarea lui şifonată, şi deci, nu-şi cosmetizează atitudinea şi înfăţişarea. Societatea noastră fiind suprapopulată de indivizi înmuiaţi în clisa sclipicioasă a aparenţelor, e uşor de detectat. Losser-ii veritabili sunt puţini şi d-aia se disting net în marea asta de fanţi şi fantulese de mahala şi de salon cu stucaturi de ipsos. Loser-ul nutreşte aspiraţii care nu se regăsesc în aspiraţiile unanimităţii. Are cauza lui, de multe ori nevăzută şi neauzită. Looser-ul pute a „originalitate autentica” (originalitatea poate fi şi trucată). Creierul lui degajă prospeţime pentru că-şi permite, n-are mintea îmbâcsită şi năclăită de idei preconcepute.”
Îl mai informez pe Ghiorghiţă că n-am avere precum el şi nici nu-mi doresc. Nimeni nu mă poate arăta cu degetul pentru fapte reprobabile. N-am aspirat la funcţii publice şi n-am cerşit votul electoratului pentru a mă menţine în funcţii privilegiate şi nici n-o voi face vreodată. Merg pe stradă demn şi nu cu frica că voi fi oprit şi batjocorit pentru vreun abuz s-au vreo nedreptate. Zilnic circul cu tramvaiul, şi mulţi se arată intrigaţi că mă întâlnesc într-un asemenea mijloc de transport. Însă nu este mai puţin adevărat că în tramvai oamenii mă percep ca fiind de-al lor şi mi se destăinui cu fel de fel de necazuri.
Dar de la un comportament de om normal la a fi perceput drept looser, este o distanţă ca de la cer la pământ. Numai Ghioghiţă, în ignoranţa sa, putea face o asemenea apreciere. Dacă Ghiorghiţă ar fi avut creierul meu de „găină proastă” ar fi conştientizat că eu voi face public comentariul său, aşa cum a mai păţit-o. Se pare că Ghioghiţă nu are capacitatea de a învăţa din greşeli.
Îl mai informez pe Ghioghiţă că mi-ar plăcea să fiu considerat un looser, mulţi dintre noi aspirăm către aşa ceva, dar rezultatele muncii noastre trebuie să ne ţină cu picioarele pe pământ.
written by Ioan Rotundu
Vineri am fost oprit pe stradă de către o doamnă mai învârstă, cu care mă cunosc din vedere. Doamna în cauză a ţinut să-mi relateze cum s-au înfăţişat la uşa sa o echipă de operatori, care efectuau un sondaj cu privire la ce opţiuni au botoşănenii în privinţa viitorului primar.
Deşi ea şi-a exprimat de la bun început decizia că va vota cu Flutur, cei aflaţi la uşa sa s-au dovedit a fi foarte insistenţi să le explice doamna de ce n-ar vota cu Florin Egner.
Doamna l-ea explicat că ce-a făcut Flutur se vede, ce-a făcut Egner nu se ştie, că nu se vede nimic de pe urma sa. Operatorii nu s-au lăsat convinşi şi i-au explicat doamnei că Egner, timp de patru ani, a muncit la programe. Iar acum Flutur se împăunează în faţa botoşănenilor cu realizarea programelor concepute de către Egner. Voia doamna să ştie de la mine dacă este adevărat ce i-au spus cei cu sondajul.
Cred că nu numai la uşa doamnei Geta au bătut acei operatori, ci la multe alte sute. Bag seamă că explicaţia lor de a sonda opţiunile botoşănenilor cu privire la viitorul primar este numai pretextul de-a suna la uşă. În realitate ei fac campanie pentru a-i convinge pe cei cu care stau de vorbă să-l voteze pe Egner.
Este ceva ciudat la mijloc. Conducerea PSD a anunţat că viitorul lor candidat la Primăria Botoşanilor este fostul prefect Costică Macaleţi. Mai ştiu că, în urma întâlnirii PSD de la Iaşi, pentru zona Moldovei, primarul Iaşilor, dorohoianul Nechita, i-a propus lui Geoană ca acei candidaţi la primăria Botoşanilor şi a Dorohoiului să fie desemnaţi în urma unui sondaj.
Este posibil ca Egner, care ştie că într-un viitor apropiat se va realiza sondajul propus, să-şi fi format o echipă de operatori care să le-o ia înainte şi să inoculeze celor sondaţi numele său. Când se va realiza adevărul sondaj, probabil că Egner speră ca numele său să fie rostit mai des decât cel al lui Macaleţi şi, astfel, să răstoarne situaţia, devenind el candidatul PSD la Primăria Botoşani. Este o presupunere, dar care se potriveşte cu caracterul lui Egner.
written by Ioan Rotundu
În aceste zile am aflat cu stupoare că prin vama Stânca – Costeşti se şopteşte cum că o anumită sumă de bani, colectată de la vameşi, ar fi ajuns la directorul Jurnalului, prin intermediul unui reporter, ca să oprească publicarea dezvăluirilor despre implicaţiile vameşilor în contrabanda cu ţigări organizată de vreo zece poliţişti de frontieră, descoperiţi, arestaţi şi în cea mai mare parte eliberaţi. Sunt obişnuit să fiu jignit de către anumiţi „cititori”, fie din răutate profesională, din ignoranţă sau pur şi simplu pentru că aşa se simt ei bine.
Dar de la a fi jignit pentru că ce scriu nemulţumeşte pe cei vizaţi, la a fi acuzat că am fost mituit să opresc de la publicare unele articole, este de acum o imputaţie extrem de gravă şi care-mi afectează credibilitatea publică.
Dacă vreun vameş are la cunoştinţă că mi-a dat bani, direct sau prin interpuşi, dacă ştie că posed la redacţie documente şi informaţii din dosarul aflat la DNA, care-i vizează pe poliţiştii de frontieră, îl invit să declare acest lucru public şi să prezinte şi dovezile cuvenite.
Cred că pomenirea numelui de director la Jurnalul s-a rostit dintr-o confuzie. Eu mă numesc Ioan Rotundu şi sunt directorul Publicaţiilor Jurnalul Online. Nu mă interesează că pe piaţa mediei botoşănene mai există şi alte jurnale şi nici nu mă interesează cum îşi onorează reporterii acestora profesia de jurnalist. Este treaba cititorilor să-i judece. Dau este treaba mea să demonstrez că nu sunt implicat în cloaca şi mocirla acelei politici redacţionale bazată pe şantaj şi acceptare de mită.
Începând cu 1 februarie a.c. reporterul Bianca Albu, care avea în atribuţiuni domeniul politic şi al administraţiei publice, a dat examen şi a reuşit să devină purtător de cuvânt la Poliţia Comunitară Botoşani. Ea este absolventă a Facultăţii de filozofie, la zi şi la stat, cu masterat în Jurnalismul online. N-am oprit pe nici un reporter să plece la mai bine, dacă viaţa i-a oferit o astfel de oportunitate.
Îmi trebuia un alt reporter, iar gândul mi s-a dus la Marian Moroşan, care în toamna anului trecut a fost dat afară de la celălalt Jurnal. Dacă este să iau de bun ce mi-a relatat el, a fost dat afară pentru că a încercat să publice o serie de dezvăluiri legate tocmai de dosarul poliţiştilor de frontieră şi vameşi implicaţi în contrabanda cu ţigări. Nu l-am chestionat în detaliu, pentru că nu am obiceiul de a spiona munca din redacţia altora. În acest sens pot sta mărturie mulţi reporteri veniţi la Jurnalul de la Monitorul, cărora le-am spus de la bun început că nu mă interesează „bucătăria lui Lazăr”, dar că vreau să fie respectate regulile casei.
Aşa cum am mai afirmat, pe Marian Moroşan l-am „recuperat” începând cu 15 ianuarie şi, la dorinţa sa, i-am publicat articolele cenzurate. N-am văzut documentele ce le posedă, n-am cunoscut întreg tabloul informaţiilor ce urma să fie publicat. Numai că după trei episoade s-a oprit. L-am întrebat dacă acestea-s toate celebrele informaţii, dar n-am primit un răspuns edificator şi nici n-am mai insistat. În schimb, fără a mă anunţa, Moroşan a plecat de la mine înapoi la cei care l-au dat afară. Am aflat de acest lucru la două zile după ce-a plecat şi când am văzut că semnează în cealaltă publicaţie. Nu sunt supărat, doar dezamăgit că a procedat aşa.
Putea să-mi spună deschis şi în faţă că pleacă. N-aveam să-l întreb de ce. Era lesne de înţeles că i-au oferit condiţii mai bune decât cele oferite de mine. Pentru cât timp? Probabil până se îndeplinesc anumite obligaţii redacţionale, după care este posibil să se repete episodul din toamna trecută.
După plecarea sa, ajuns prin zona Ştefăneştilor, am rămas şocat să aflu că vameşii au strâns o sumă de bani, care ar fi ajuns la mine şi în schimbul căreia am oprit publicarea articolelor incriminatorii la adresa poliţiştilor de frontieră şi vameşi.
Domnilor, daţi-mi documentele şi informaţiile care i le-aţi dat lui Moroşan şi voi continua eu publicarea restului informaţiilor. Şi vă mai invit, domnilor, să reţineţi că Ioan Rotundu este director la Jurnalul Online, publicaţie electronică, adică nu se tipăreşte. Banii voştri alt traseu au urmat, dacă s-au dat cu adevărat. Mai invit pe acei vameşi care au conştiinţa curată să mi se adreseze cu încredere. Nu trebuie să plătească nici un euro, ca să le public adevărul. Iar celor care au plătit să nu se publice adevărul, le voi servi o lecţie de viaţă care le va crea multe insomnii în privinţa viitorului lor.
written by Ioan Rotundu
În urma publicării unor articole ce-au avut la bază informaţiile oferite de AJOFM, unii tineri şi-au exprimat opinia că decât să muncească pe 500 lei şi să-i îmbogăţească pe patroni, mai bine stau acasă. În primul rând că o astfel de concepţie nu poate veni decât din partea celor care nu munca îi interesează, ci câştigul. Dar ca să câştigi, trebuie să ai cunoştinţele necesare să faci faţă cerinţelor locului de muncă în cauză.
Sunt cel mai în măsură să-mi exprim o impresie despre gradul de pregătire al tinerilor de astăzi. De ani de zile încerc să formez reporteri din rândul proaspeţilor absolvenţi de liceu şi facultate. Din păcate nu se găsesc prea mulţi tineri care să aibă cât de cât aplecare spre o astfel de profesie. În primul rând cunoştinţele lor de cultură generală sunt la pământ. N-au vocabular şi, deci, n-au putinţa de a exprima conţinutul unei informaţii şi pe înţelesul altora. N-au priceperea de a putea selecta importanţa unei informaţii din noianul zilnic cu care un reporter se confruntă. Aceste neajunsuri sunt consecinţa lipsei de lectură în şcoala generală şi liceu.
Ruşinos este şi faptul că nu ştiu să dialogheze, modul lor de a aborda o discuţie fiind foarte sărac şi limitat în a pune întrebări, iar cuvintele folosite sunt în majoritate suburbane, de cartier, de tipul jargoanelor folosite prin baruri şi discoteci.
Aceşti tineri n-au puterea de concentrare asupra a ceea ce trebuie să facă, n-au ambiţia profesională de a face azi un acelaşi lucru mai bine ca ieri. Cafea, ţigară, discuţii inutile în baruri, petrecere la discotecă până în zori de zi.
Mai dureros este faptul că proaspeţii absolvenţi de facultate, indiferent de specializare, n-au cultură civică şi politică, nu cunosc cele mai elementare noţiuni despre puterile în stat şi administraţia publică a ţării. Ies de pe băncile facultăţii jurişti care nu ştiu să redacteze o simplă cerere de chemare în judecată, economişti care n-au pus mâna în viaţa lor pe un formular de bilanţ, jurnalişti care n-au scris în cei patru ani de facultate un articol şi care n-au nerv pentru a deveni un bun reporter.
Toţi aceşti tineri vor salarii mari din prima zi, fără a şti să facă ceva concret. Suntem într-o economie de piaţă. Patronul nu plăteşte ziua de muncă precum sunt plătiţi funcţionarii la stat. Ţi-ai făcut treaba în mod calificat, ai contribuit la prosperitatea firmei, eşti plătit corespunzător. Ştiu informaticieni care au salarii lunare de peste 30 milioane lei, dar muncesc de dimineaţă până seara. Ştiu economişti plătiţi cu zeci de milioane de lei, dar îşi storc creierii toată ziua cum să reducă cheltuielile şi să eficientizeze activitatea firmei. Sunt tineri care la vârsta de 30 de ani deţin funcţii importante într-o companie. Dar aceştia sunt foarte puţini. Sunt cei care au învăţat prin bibliotecile facultăţii şi nu şi-au pierdut vremea prin baruri şi la discotecă.
Recent am mai învăţat ceva. Marian Moroşan a fost dat afară de la ziarul unde lucra, pentru că a încercat să publice concluziile unei anchete ce lezau interesele patronilor de ziar. Din septembrie anul trecut şi până în 15 ianuarie anul acesta n-a lucrat. L-am „recuperat”, ştiind că este un bun reporter pe anchete. I-am şi publicat articolele refuzate la ziarul unde a lucrat. Mai mult, cu încredere, i-am dat informaţii asupra derulării unor alte anchete.
Nu ştiu ce-a fost în capul său, dar la sfârşit de lună a plecat înapoi la ziarul de unde a fost dat afară. Anchetele care trebuia să le finalizeze la mine, parţial le-a finalizat şi publicat în ziarul la care s-a întors, deşi a fost dat afară într-un mod ruşinos. Numai că ce s-a publicat, a fost trunchiat şi denaturat sensul. Altfel spus, au fost cosmetizate după nevoile politicii redacţionale impusă de patroni.
Indubitabil, Marian Moroşan este un reporter de investigaţie talentat şi care-şi exercită profesia cu suflet. Din păcate, munca sa este umbrită de interesele patronilor în slujba cărora şi-a pus condeiul. Oricât de valoros ar fi un angajat, dar dacă în spatele său nu se află cineva care să-i pună în valoare cunoştinţele, roadele muncii, ştiinţa sa nu face doi bani. Lecţia primită de la Moroşan a fost binevenită. Chiar îi mulţumesc!
Acum iar caut să formez reporteri. Şi iar m-am lovit de acei absolvenţi de liceu şi facultate care vor leafă mare, dar care nu ştiu să lege două fraze. Peste jumătate din reporterii mediei locale actuale s-au format la Jurnalul. Nici ei nu ştiau mare lucru când au început să lucreze ca reporter. Au avut în schimb dorinţa de a învăţa, de a se realiza profesional.
De vreo cinci ani încoace, absolvenţii de liceu sau facultate îţi bagă în faţă diploma. Cunoştinţe profesionale, ioc!
Nu aceasta-i calea de progres economic şi social.
written by Ioan Rotundu
Actorul Marius Rogojinschi, directorului Teatrului de păpuşi „Vasilache” din Botoşani, s-a arătat de acord cu iniţiativa unor consilieri municipali PRM de a schimba titulatura instituţiei de cultură ce-o conduce. Acceptul său dat unor consilieri care n-au nici o reprezentativitate la nivel municipiului Botoşani, care nu se bucură de-un prestigiu personal în măsură să poată influenţa cât de puţin viaţa economică, socială, politică şi culturală mi s-a părut bizar. Mai ales că cei doi consilieri PRM, Mihai Ştefan şi Stelică Fasniuc, care vor să modifice şi titulatura Teatrului de stat „Mihai Eminescu” şi a Filarmonicii de Stat Botoşani, prin a scoate din denumire sintagma „de stat”, n-au nimic în comun cu istoricul culturii botoşănene.
Aşa stând lucrurile, m-am întrebat cum de Marius Rogojinschi, un actor talentat dealtfel, s-a alăturat unei astfel de idei aberante şi jignitoare pentru cultura botoşăneană, care, la nivel naţional şi chiar peste graniţă, este una prestigioasă. Răspunsul mi l-am dat singur, trecând în revistă scrierile apărute în publicaţiile Jurnalul, vreme de 15 ani.
De loc de prin Bacău, Rogojinschi, ca actor al Teatrului de stat „Mihai Eminescu”, după 1990 a cochetat cu liberalii. Cel care l-a adus la liberali a fost Dinu Secrieru. După ce în 1996, Secrieru a obţinut mandatul de senator, visul lui Rogojinschi era să devină directorul teatrului sau inspector şef la Cultură. Nu de puţine ori l-am întâlnit în camera lui Secrieru, din Hotel Bucureşti, pe post de menajeră. Odată chiar m-am ruşinat eu de modul în care Secrieru l-a umilit. Am ajuns în Bucureşti dimineaţa, iar peste noapte urma să dorm la Hotel Bucureşti, în camera deputatului social-democrat Dumitru Sandu. Camera lui Secrieru era pe acelaşi palier. I-am dat un telefon şi l-am anunţat că-i fac o vizită. Secrieru era în pijama, în pat, iar în cameră era şi Rogojinschi. „Marius, ce stai, pune-ne câte un pahar cu vin, dacă vrei să ajungi mare şef!” i-a ordonat Secrieru. Supus, Rogojinschi s-a conformat. N-a durat mult timp şi a fost numit şef la Cultură. Nu de puţine ori a fost văzut pe la vila lui Secrieru, fiind considerat om de casă bun la toate.
Ca o recompensă a supuşeniei sale, Secrieru l-a promovat vicepreşedinte al PNL. Când s-a pus problema revenirii în partid a lui Mihai Ţâbuleac, Secrieru l-a chemat pe Rogojinschi şi i-a spus că, în interesul partidului, trebuie să demisioneze din funcţia de vicepreşedinte, locul său urmând a fi ocupat de Ţâbuleac. Din nou Rogojinschi s-a supus, într-un mod nedemn, chiar linguşitor.
La alegerile din 2000, Secrieru îi promisese lui Rogojinschi că-l va sprijini să candideze la Primăria Botoşanilor. Numai că acelaşi gând l-avea şi Gheorghe Ciubotaru. Constrâns de către Ciubotaru, care-l avea la mână, Secrieru s-a dezis de Rogojinschi şi l-a sprijinit pe acesta. Culmea, în mod umilitor, Rogojinschi a acceptat să-i fie lui Ciubotaru şef de campanie. Ciubotaru a ratat alegerile, cum le-a ratat şi PNL-ul care din 2000 a trecut în opoziţie.
Ajuns directorul Teatrului de stat „Mihai Eminescu”, pentru că la Cultură PSD-ul a pus-o pe Dana Petrariu, Rogojinschi nu s-a sfiit să se înscrie în PSD, pentru a-şi păstra măcar şefia teatrului. Nu a reuşit, pentru că locul său a fost luat de moldoveanul din Chişinău Ion Bordeianu, susţinut puternic de către primarul în scaun Florin Egner.
Până la urmă Marius Rogojinschi a obţinut postul de director al Teatrului de păpuşi „Vasilache”. Acum vrea să-i schimbe denumirea şi să-i diversifice activităţile, în sensul că vrea să înfiinţeze o trupă de actori de scenă, probabil pentru a-l concura pe Traian Apetrei. Dorinţa sa este să fie şef peste actori oameni vii şi nu peste nişte mânuitori de marionete. Iar pentru a-şi vedea dorinţa împlinită, nu se ruşinează să-şi asocieze numele cu cel al unor consilieri PRM, pentru care nu tradiţia şi istoria culturii noastre contează, ci obţinerea încă a unui mandat de consilier.
Mă doare că un om instruit ca Rogojinschi, chiar dacă şi-a construit cariera profesională şi cu unele accente de umilinţă, s-a asociat cu nişte insignifianţi politice într-un demers deloc demn persoanei sale.
Lucrurile sunt la început de drum. Poate că Rogojinschi va conştientiza, măcar în al 12-lea ceas, că personalitatea sa n-are nimic în comun cu a celor doi. Poate!
written by Ioan Rotundu
|
Recent Comments