În urma publicării unor articole ce-au avut la bază informaţiile oferite de AJOFM, unii tineri şi-au exprimat opinia că decât să muncească pe 500 lei şi să-i îmbogăţească pe patroni, mai bine stau acasă. În primul rând că o astfel de concepţie nu poate veni decât din partea celor care nu munca îi interesează, ci câştigul. Dar ca să câştigi, trebuie să ai cunoştinţele necesare să faci faţă cerinţelor locului de muncă în cauză.
Sunt cel mai în măsură să-mi exprim o impresie despre gradul de pregătire al tinerilor de astăzi. De ani de zile încerc să formez reporteri din rândul proaspeţilor absolvenţi de liceu şi facultate. Din păcate nu se găsesc prea mulţi tineri care să aibă cât de cât aplecare spre o astfel de profesie. În primul rând cunoştinţele lor de cultură generală sunt la pământ. N-au vocabular şi, deci, n-au putinţa de a exprima conţinutul unei informaţii şi pe înţelesul altora. N-au priceperea de a putea selecta importanţa unei informaţii din noianul zilnic cu care un reporter se confruntă. Aceste neajunsuri sunt consecinţa lipsei de lectură în şcoala generală şi liceu.
Ruşinos este şi faptul că nu ştiu să dialogheze, modul lor de a aborda o discuţie fiind foarte sărac şi limitat în a pune întrebări, iar cuvintele folosite sunt în majoritate suburbane, de cartier, de tipul jargoanelor folosite prin baruri şi discoteci.
Aceşti tineri n-au puterea de concentrare asupra a ceea ce trebuie să facă, n-au ambiţia profesională de a face azi un acelaşi lucru mai bine ca ieri. Cafea, ţigară, discuţii inutile în baruri, petrecere la discotecă până în zori de zi.
Mai dureros este faptul că proaspeţii absolvenţi de facultate, indiferent de specializare, n-au cultură civică şi politică, nu cunosc cele mai elementare noţiuni despre puterile în stat şi administraţia publică a ţării. Ies de pe băncile facultăţii jurişti care nu ştiu să redacteze o simplă cerere de chemare în judecată, economişti care n-au pus mâna în viaţa lor pe un formular de bilanţ, jurnalişti care n-au scris în cei patru ani de facultate un articol şi care n-au nerv pentru a deveni un bun reporter.
Toţi aceşti tineri vor salarii mari din prima zi, fără a şti să facă ceva concret. Suntem într-o economie de piaţă. Patronul nu plăteşte ziua de muncă precum sunt plătiţi funcţionarii la stat. Ţi-ai făcut treaba în mod calificat, ai contribuit la prosperitatea firmei, eşti plătit corespunzător. Ştiu informaticieni care au salarii lunare de peste 30 milioane lei, dar muncesc de dimineaţă până seara. Ştiu economişti plătiţi cu zeci de milioane de lei, dar îşi storc creierii toată ziua cum să reducă cheltuielile şi să eficientizeze activitatea firmei. Sunt tineri care la vârsta de 30 de ani deţin funcţii importante într-o companie. Dar aceştia sunt foarte puţini. Sunt cei care au învăţat prin bibliotecile facultăţii şi nu şi-au pierdut vremea prin baruri şi la discotecă.
Recent am mai învăţat ceva. Marian Moroşan a fost dat afară de la ziarul unde lucra, pentru că a încercat să publice concluziile unei anchete ce lezau interesele patronilor de ziar. Din septembrie anul trecut şi până în 15 ianuarie anul acesta n-a lucrat. L-am „recuperat”, ştiind că este un bun reporter pe anchete. I-am şi publicat articolele refuzate la ziarul unde a lucrat. Mai mult, cu încredere, i-am dat informaţii asupra derulării unor alte anchete.
Nu ştiu ce-a fost în capul său, dar la sfârşit de lună a plecat înapoi la ziarul de unde a fost dat afară. Anchetele care trebuia să le finalizeze la mine, parţial le-a finalizat şi publicat în ziarul la care s-a întors, deşi a fost dat afară într-un mod ruşinos. Numai că ce s-a publicat, a fost trunchiat şi denaturat sensul. Altfel spus, au fost cosmetizate după nevoile politicii redacţionale impusă de patroni.
Indubitabil, Marian Moroşan este un reporter de investigaţie talentat şi care-şi exercită profesia cu suflet. Din păcate, munca sa este umbrită de interesele patronilor în slujba cărora şi-a pus condeiul. Oricât de valoros ar fi un angajat, dar dacă în spatele său nu se află cineva care să-i pună în valoare cunoştinţele, roadele muncii, ştiinţa sa nu face doi bani. Lecţia primită de la Moroşan a fost binevenită. Chiar îi mulţumesc!
Acum iar caut să formez reporteri. Şi iar m-am lovit de acei absolvenţi de liceu şi facultate care vor leafă mare, dar care nu ştiu să lege două fraze. Peste jumătate din reporterii mediei locale actuale s-au format la Jurnalul. Nici ei nu ştiau mare lucru când au început să lucreze ca reporter. Au avut în schimb dorinţa de a învăţa, de a se realiza profesional.
De vreo cinci ani încoace, absolvenţii de liceu sau facultate îţi bagă în faţă diploma. Cunoştinţe profesionale, ioc!
Nu aceasta-i calea de progres economic şi social.
Actorul Marius Rogojinschi, directorului Teatrului de păpuşi „Vasilache” din Botoşani, s-a arătat de acord cu iniţiativa unor consilieri municipali PRM de a schimba titulatura instituţiei de cultură ce-o conduce. Acceptul său dat unor consilieri care n-au nici o reprezentativitate la nivel municipiului Botoşani, care nu se bucură de-un prestigiu personal în măsură să poată influenţa cât de puţin viaţa economică, socială, politică şi culturală mi s-a părut bizar. Mai ales că cei doi consilieri PRM, Mihai Ştefan şi Stelică Fasniuc, care vor să modifice şi titulatura Teatrului de stat „Mihai Eminescu” şi a Filarmonicii de Stat Botoşani, prin a scoate din denumire sintagma „de stat”, n-au nimic în comun cu istoricul culturii botoşănene.
Aşa stând lucrurile, m-am întrebat cum de Marius Rogojinschi, un actor talentat dealtfel, s-a alăturat unei astfel de idei aberante şi jignitoare pentru cultura botoşăneană, care, la nivel naţional şi chiar peste graniţă, este una prestigioasă. Răspunsul mi l-am dat singur, trecând în revistă scrierile apărute în publicaţiile Jurnalul, vreme de 15 ani.
De loc de prin Bacău, Rogojinschi, ca actor al Teatrului de stat „Mihai Eminescu”, după 1990 a cochetat cu liberalii. Cel care l-a adus la liberali a fost Dinu Secrieru. După ce în 1996, Secrieru a obţinut mandatul de senator, visul lui Rogojinschi era să devină directorul teatrului sau inspector şef la Cultură. Nu de puţine ori l-am întâlnit în camera lui Secrieru, din Hotel Bucureşti, pe post de menajeră. Odată chiar m-am ruşinat eu de modul în care Secrieru l-a umilit. Am ajuns în Bucureşti dimineaţa, iar peste noapte urma să dorm la Hotel Bucureşti, în camera deputatului social-democrat Dumitru Sandu. Camera lui Secrieru era pe acelaşi palier. I-am dat un telefon şi l-am anunţat că-i fac o vizită. Secrieru era în pijama, în pat, iar în cameră era şi Rogojinschi. „Marius, ce stai, pune-ne câte un pahar cu vin, dacă vrei să ajungi mare şef!” i-a ordonat Secrieru. Supus, Rogojinschi s-a conformat. N-a durat mult timp şi a fost numit şef la Cultură. Nu de puţine ori a fost văzut pe la vila lui Secrieru, fiind considerat om de casă bun la toate.
Ca o recompensă a supuşeniei sale, Secrieru l-a promovat vicepreşedinte al PNL. Când s-a pus problema revenirii în partid a lui Mihai Ţâbuleac, Secrieru l-a chemat pe Rogojinschi şi i-a spus că, în interesul partidului, trebuie să demisioneze din funcţia de vicepreşedinte, locul său urmând a fi ocupat de Ţâbuleac. Din nou Rogojinschi s-a supus, într-un mod nedemn, chiar linguşitor.
La alegerile din 2000, Secrieru îi promisese lui Rogojinschi că-l va sprijini să candideze la Primăria Botoşanilor. Numai că acelaşi gând l-avea şi Gheorghe Ciubotaru. Constrâns de către Ciubotaru, care-l avea la mână, Secrieru s-a dezis de Rogojinschi şi l-a sprijinit pe acesta. Culmea, în mod umilitor, Rogojinschi a acceptat să-i fie lui Ciubotaru şef de campanie. Ciubotaru a ratat alegerile, cum le-a ratat şi PNL-ul care din 2000 a trecut în opoziţie.
Ajuns directorul Teatrului de stat „Mihai Eminescu”, pentru că la Cultură PSD-ul a pus-o pe Dana Petrariu, Rogojinschi nu s-a sfiit să se înscrie în PSD, pentru a-şi păstra măcar şefia teatrului. Nu a reuşit, pentru că locul său a fost luat de moldoveanul din Chişinău Ion Bordeianu, susţinut puternic de către primarul în scaun Florin Egner.
Până la urmă Marius Rogojinschi a obţinut postul de director al Teatrului de păpuşi „Vasilache”. Acum vrea să-i schimbe denumirea şi să-i diversifice activităţile, în sensul că vrea să înfiinţeze o trupă de actori de scenă, probabil pentru a-l concura pe Traian Apetrei. Dorinţa sa este să fie şef peste actori oameni vii şi nu peste nişte mânuitori de marionete. Iar pentru a-şi vedea dorinţa împlinită, nu se ruşinează să-şi asocieze numele cu cel al unor consilieri PRM, pentru care nu tradiţia şi istoria culturii noastre contează, ci obţinerea încă a unui mandat de consilier.
Mă doare că un om instruit ca Rogojinschi, chiar dacă şi-a construit cariera profesională şi cu unele accente de umilinţă, s-a asociat cu nişte insignifianţi politice într-un demers deloc demn persoanei sale.
Lucrurile sunt la început de drum. Poate că Rogojinschi va conştientiza, măcar în al 12-lea ceas, că personalitatea sa n-are nimic în comun cu a celor doi. Poate!
