S-a mai confirmat încă odată, deşi nu mai era nevoie, că adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei. Dezmetecit din bătaia primită şi din aburii alcoolului, fotbalistul Andrei Porfireanu a explicat poliţiştilor că bătaia încasată n-a fost de la ţigani, ci de la români get-beget. Nu mă miră minciuna fotbalistului, pentru că această categorie de sportivi este şi cea mai dezordonată în comportament, mai puţin civilizată şi mai puţin cultivată. Nivelul de cultură generală al fotbaliştilor deţine tristul record de a fi extrem de scăzut, iar comportamentul extrem de vulgar.
Ca reper pentru categoria fotbaliştilor l-am avut tot timpul pe consăteanul meu, Dumnezeu să-l ierte!, Ionică Bordeianu, fost portar la FC Botoşani. În şcoala generală trecea clasa în fiecare an pentru că apăra bine în poarta şcolii şi băteam, în cadrul întrecerilor sportive şi culturale Serbările pădurii, echipele de fotbal a şcolilor din comunele vecine precum Hăneşti, Mihălăşeni, Dobârceni, Truşeşti. Duminica, după câteva ore de bătut mingea pe terenul de fotbal, noi beam apă minerală cu sirop iar Ionică bere la halbă, alături de oamenii mari. A murit răpus de alcool.
N-am nici un respect pentru fotbalişti şi n-am dat prin tribunele unui stadion, la un meci de fotbal, decât o singură dată în viaţa mea. Golănie, în teren, golănie şi violenţă în tribune. Asta ne oferă fotbaliştii şi aşa-zişii microbiştii. Însă în cazul Porfireanu, altceva m-a deranjat cel mai mult.
Silabisind în presa locală despre minciuna fotbalistului, consiliera prefectului pe problema ţiganilor, Semiramida Balan, şi-a exprimat, după mine într-un mod impertinent, dorinţa ca cei care au declarat sau au scris că bătăuşii au fost ţigani, să-şi ceară scuze public faţă de această etnie.
Măi, să fie! Dar această ţigăncuşă, ce papă bănuţii românilor, că nu ştiu ţigani care să achite impozite şi taxe la stat sau să aducă venituri statului prin activitatea lor, şi-a cerut vreodată scuze celor peste 200 de români botoşăneni a căror maşini au fost sparte de ţigănelul minor ARON?
Şi-a cerut vreodată scuze românilor, vreun reprezentant oficial al ţiganilor, pentru ce trag românii în Italia de pe urma infracţiunilor comise de ţigani? Dar cu lebedele vieneze mâncate de ţigani, de ne urăsc şi acum austriecii, cum rămâne? Cine-şi cere scuze?
Ţigăncuşa asta, de când s-a învechit ca şi consilier prefectural, şi-a cam luat-o în cap şi a prins tupeu.
Pe vremea prefectului Macaleţ a avut îndrăzneala să vină la mine să-mi propună accesarea unor fonduri europene destinate comunităţilor de romi, cu condiţia ca după deschiderea finanţării, jumătate din sumă să i-o dau cash, cu cealaltă jumătate să fac ce ştiu eu mai bine. Am dat-o afară din sediul redacţiei. A găsit un altul cu care să ducă la bun sfârşit treaba sa ţigănească. Aveam să aflu că şi cu fostul deputat Dumitru Sandu, care după anul 2000 a revenit pe postul de direct la Societatea de Servicii Informatice Botoşani a făcut o combinaţie cu nişte calculatoare.
De peste şase ani de zile am sediul redacţiei vizavi de piaţa centrală a Botoşanilor. Nu-i zi lăsată de la Dumnezeu să nu asist la văicărelile şi plânsetele femeilor şi bărbaţilor mai în vârstă, cărora le-au furat ţiganii banii sau bagajule. Lor ce oficial ţigan le cere scuze pentru că au fost prădaţi ziua în amiaza mare?
Centrul medieval al Botoşanilor a devenit fieful ţiganilor. Românii nu mai calcă noaptea prin acea zonă, iar ziua o fac cu frica în spate. N-am auzit-o pe Balan să-şi ceară scuze în numele ţiganilor săi că ce are Botoşaniul mai mândru şi mai de valoare au confiscat aceştia.
Dar, iată, cu tupeu, vrea scuze publice de la un derbedeu fotbalist şi de la media care a scris ce-a declarat derbedeul. Scriu aceste rânduri fără vreo urmă de remuşcare sau culpă, pentru că în Jurnalul Online nu s-a publicat cazul Porfireanu, deci n-aş avea vreun motiv de a mă disculpa în vreun fel.
Dar nu accept să fiu umilit de ţiganii care-şi fac de cap peste tot, în ţară şi în străinătate, fără ca legea să-şi spună cuvântul. Toată stima pentru ţiganii integraţi social, pentru cei care păstrează tradiţiile meşteşugurilor, pentru lăutarii care ne-au încântat şi ne încântă de zeci, chiar sute de ani. Dar n-am nici un fel de respect faţă de ţiganii derbedei, analfabeţi, gălăgioşi şi violenţi în comportament şi care-şi duc viaţa de azi pe mâine furând de la români sau păcălindu-i în fel şi chip.
Vreau să prind acea zi când justiţia română va trage la răspundere vreo asociaţie a comunităţii de ţigani pentru infracţiunile comise de acestea. Din moment ce aceste asociaţii se consideră reprezentative faţă de etnia ţiganilor, atunci, pe lângă drepturile ce susţin că li se cuvin să aibă şi responsabilitatea infracţională a comunităţii. Eu aşa cred că ar i echitabil. Prea suportăm multe, în numele unor drepturi colective prost înţelese şi aplicate juridic.
În centrul medieval al Botoşanilor, cunoscut ca centrul vechi, în clădirea unde a funcţionat odată cofetăria “Macul Roşu”, doi tineri au amenajat un restaurant cochet botezat “Grădina cu flori”. Vara se poate sta pe terasa abundentă în verdeaţa asigurată de arbuştii ornamentali, iar la vremurile ca acum se ia loc în sala restaurantului, elegant amenajată. Clădirea este una veche, zidurile au grosimea de 80 cm, camerele sunt aşezate în sistem vagon, adică evreiesc, iar trecerea dintr-o cameră în alta se face pe sub câte o boltă frumos arcuită.
Însă despre cum se asigură servirea la masă, despre bucatele care se prepară la bucătărie, preţurile practicate am să scriu altădată, când voi fi însoţit de Lucullus, care se pricepe bine când vine vorba de bucate şi vinurile potrivite.
Restaurantul asigură o anumită intimitate şi totodată discreţie. Motiv pentru ca politicienii deprim rang să se simtă atraşi la un şpriţ, unde fac şi desfac jocuri despre care noi aflăm cu întârziere şi după ce s-au consumat. Alteori nici cu întârziere nu aflăm ce-ar trebui să ştim în calitate de votanţi şi ei de aleşi ar trebui să ne spună.
Spre exemplu, printr-o întâmplare, aş putea spune fericită, am aflat că în acest restaurant s-au adunat într-un din zile politicieni de soi. Şi portocalii la culoare, adică pedelişti, şi roşii ca trandafirul social-democraţilor.
Oamenii au stat câteva ceasuri, timp în care au mâncat, au băut cât a putut duce fiecare şi au pus la cale şefia la Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani. Oamenii au intrat în restaurant cu intenţia nobilă de a-l numi în funcţia de inspector general pe prof. Daniel Botezatu.
Pe măsură ce sticlele cu frâncuşă de Cotnari s-au golit, spiritele s-au încins, iar dialogul s-a canalizat spre un alt nume. Aşa s-a rostit la acea masă numele Adei Macovei. Aşa s-a ajuns ca la ieşirea din restaurant, numele şefului IŞJ să nu mai fie Daniel Botezatu, ci Ada Macovei. Cu adevărat “in vino veritas”!
Tot la acest restaurant, dar într-o altă zi, s-a hotărât cine să fie directorul Casei Corpului Didactic (CCD) Botoşani. Multe nume au fost rostite, dar cel bătut în cuie a fost al bătăiosului profesor de istorie, dorohoianul Gică Manole. Se spune că acest profesor are nişte calităţi aparte: este perfid, mincinos de vocaţie, guraliv şi totodată laş. Cum s-ar putea spune, cam astfel de calităţi trebuie să aibă directorul CCD. Celor din PDL nu le-a trebuit să colinde mult prin judeţ pentru a găsi un astfel de om. A fost suficient să ia loc la o masă din restaurantul “Grădina cu flori”, să ciocnească un pahar şi, din nou, in vino veritas le-a fost de folos. Hai noroc, nea Gică, şi să ai parte de cât mai multe beneficii de pe urma noii funcţii! Să nu fii lacom, că lăcomia strică omenia! Şi nu mai minţi omule, că nu eşti politician, eşti profesor de istorie, şi-ţi faci profesia de râs.
Aşadar, precum Băsescu prin Bucureşti, şi pedeliştii botoşăneni au un restaurant al lor, unde fac şi desfac… sticle cu frâncuşă. După care aflăm ce şefi ne-au mai hărăzit sau ce soartă ne-au rezervat pentru viitor.
De când a fost reinstalat în funcţia de prefect, Cristian Roman are o bogată şi neobosită activitate. Ba s-a întâlnit cu patronii şi Conducerea Camerei de Comerţ Industrie şi Agricultură Botoşani, ba cu liderii locali de sindicat, ba cu şefii de la descentralizate, ba cu cei care reprezintă interesele pensionarilor etc.
Activitatea sa, puternic diversificată şi mediatizată în presa locală a atras atenţia mai multor cârcotaşi care, bogaţi în imaginaţie, au început a răspândi fel de fel de zvonuri.
Unii cred că toate aceste contacte ale prefectului sunt de fapt mesaje transmise celor cu care se întâlneşte că el este şeful cel mare al judeţului şi de el depinde orice mişcare de viitor. Altfel spus, îi pune în temă cu cine este atotputernicul judeţului.
Alţii cred că prefectul vrea să le arate tuturor celor care depind de activităţile publice că el este noul boss, cheia cu care se poate descuia larg căile spre accesul la banii publici.
Spre exemplu, preşedintele liberalilor, senatorul Liviu Câmpanu şi-a atenţionat colegii de partid, încă în funcţii de şefi pe la diverse instituţii publice, să nu „sărute ghiulul” prefectului şi să demisioneze din funcţie. Adică să nu încerce să se umilească pentru a-şi păstra funcţia. Consider acest sfat ca fiind unul de bun simţ, dacă cu adevărat preşedintele liberalilor a avut în vedere ca oamenii să-i să-şi păstreze verticalitatea şi să nu încerce a se compromite pentru a-şi menţine funcţia. Însă sfatul preşedintelui Câmpanu a fost interpretat, mai ales de răuvoitori, şi într-un alt sens. Adică să nu încerce a-şi cumpăra continuitatea pe post.
Cred că aceşti cârcotaşi prea s-au lăsat influenţaţi de acele cazuri mediatizate de televiziunile naţionale, când prefecţi şi subprefecţi au căzut în capcana unor reporteri sub acoperire, şi au oferit mită în sume de zeci de mii de euro pentru a mai rămâne pe post două, trei luni. Logic, toată lumea care a luat cunoştinţă de astfel de situaţii a tras concluzia că mita oferită de înalţii funcţionari urma să fie scoasă înzecit de la cei care aşteptau la rând să fie unşi în noile funcţii de şefi.
Chiar ieri am fost oprit de un personaj pitoresc, cu care am mai schimb câte o vorbă, atunci când ne întâlnim şi timpul îmi permite, care m-a întrebat ce părere am de modul în care se manifestă prefectul Roman.
În primul rând că de la preluarea funcţiei de prefect, n-am avut vreun dialog cu acesta. În al doilea rând, părerea mea este că toate aceste manifestări sunt dovezi care atestă calităţi de conducător. Ca să ştii ce vei face în următoarea perioadă, care sunt priorităţile economice şi sociale ale judeţului, în administraţia publică etc. trebuie să fii bine informat. Iar prefectul Roman este un caracter puternic, cu personalitate, ambiţios, şi pus pe treabă. El nu este tipul omului care să se lase depăşit de probleme, ci acţionează în întâmpinarea lor. Aceeaşi energie care-l caracterizează o insuflă şi celor din preajmă.
Dacă prefectul preferă să fie în mijlocul problemelor comunitare, participând la fel de fel de întâlniri, sau provocându-le, înseamnă că, vorba preşedintelui Băsescu, este „un prefect jucător”.
În prima sa perioadă de mandat s-a comportat la fel, iar comunitatea întregului judeţ l-a apreciat pentru ce-a făcut. De obicei, după ce un demnitar părăseşte funcţia, dacă s-a implicat în treburi oneroase s-au s-a lăsat cumpărat, astfel de lucruri ies la iveală, sau au grijă alţii să fie cunoscute.
După ce Tăriceanu l-a eliberat din funcţia de prefect, în urma lui Roman nu s-a vorbit decât apreciativ.
Motiv pentru mine să cred că tot aşa se va vorbi şi de acum înainte.
Iar chestiile alea cu cine-i boss-ul, cine-i cheia la buget, sunt pure speculaţii sau zvonuri menite să-l discrediteze. Nu-i Roman omul care să se lase descurajat de astfel de acuze fanteziste. Cel mai bine e să avem încredere şi să-l lăsăm să-şi facă treaba. În general, cei care cârcotesc sunt şi cei care în viaţa lor n-au obţinut rezultate remarcabile, cu care să se poată lăuda. Plăcerea lor, unică şi de compătimit, este să împroaşte cu noroi pe cei care demonstrează capacitate profesională şi pricepere, prefectul fiind unul dintre aceştia din urmă.
Nu mai ştiu cine l-a numit pe Florin Ţurcanu, Vanghele de Botoşani al liberalilor, dar cred că a avut un moment de inspiraţie demn de invidiat. Oricum, personajul nostru este tot atât de pitoresc la vorbă şi la faptă ca şi social-democratul bucureştean, dacă nu cumva îl şi-ntrece.
Prezent la Botoşani la sfârşitul săptămânii ce tocmai a trecut, proaspătul deputat liberal a făcut o serie de declaraţii în stilu-i caracteristic. Adică a sărit peste declaraţiile şi faptele sale anterioare şi şi-a potrivit vorbele cu interesele de acum.
Spre exemplu, în cursul anului trecut, la iniţiativa preşedintelui PNL, fost deputat şi actual senator Liviu Câmpanu, Ţurcanu a fost dat afară din partid. N-are rost să reiau motivele, ci numai deznodământul. Exclus din PNL, Ţurcanu şi-a format un alai de consilieri, viceprimari şi primari liberali şi s-a dus la Bucureşti, la tătuca Tăriceanu. Am aflat de curând că Tăriceanu n-a considerat necesar să dialogheze cu Ţurcanu, având probleme de stat mult mai importante. L-a dat pe mâna unui trepăduş, care, impresionat de alaiul lui Ţurcanu, l-a sunat pe Câmpanu cu rugămintea de a-l primi din nou în partid pe proaspătul exclus. Înţelegând că nu-i momentul propice să se răfuiască cu Ţurcanu, deoarece se apropiau alegerile parlamentare, preşedintele Câmpanu a revenit asupra deciziei de excludere. Aşa a putut Ţurcanu, reîntors la Botoşani, să se laude cu prietenia lui Tăriceanu, considerându-se deja un protejat al acestuia.
Între timp Câmpanu şi-a adus aminte de răfuiala cu Ţurcanu. Nu l-a mai exclus din partid, dar i-a luat toate funcţiile deţinute şi l-a expediat în rândul masei anonime de membri liberali.
Recent a venit rândul lui Tăriceanu să fie aruncat în furcile caudine ale mass mediei, acuzat fiind de trădarea intereselor naţionale în favoarea unei cvasinecunoscute firme canadiene. Necunoscută nouă, nu şi lui Tăriceanu.
Legat de acest episod nefericit pentru noi, ca popor, dar pe deplin fericit pentru prosperitatea personală a lui Tăriceanu, joi spre vineri noapte am postat pe bloc comentariul intitulat „A pus-o!” În esenţă, am afirmat că prin dezvăluirea afacerii cu petrolul şi gazul metan din Marea Neagră, Tăriceanu şi-a luat adio de la preşedinţia PNL şi de a mai candida la preşedinţia României. Ei bine, zelos cititor al comentariilor mele, Ţurcanu a preluat ideile şi le-a prezentat, în conferinţa de presă de sâmbătă, drept opinii personale ale sale.
N-am nimic împotriva faptului că mi-a împărtăşit opinia, ca să nu spun furată, dar această opinie nu i se potriveşte. Ţurcanu a declarat presei locale că se delimitează de Tăriceanu şi că-i este ruşine că are parte de un asemenea preşedinte de partid. Dar când s-a dus la acest preşedinte, smiorcăindu-se ca a fost dat afară din partid, nu i-a fost ruşine? Dar când omul lui Tăriceanu i-a înlesnit revenirea în partid, nu i-a fost ruşine? Dar când s-a lăudat la Botoşani cu protecţia lui Tăriceanu de ce nu i-a fost ruşine? Oare nu cumva mustrările sale de conştiinţă că are un astfel de preşedinte de partid nu-s decât false efecte de imagine a sa? Eu cred că da.
Şi a mai avut Ţurcanu o mustrare de conştiinţă. Pentru că se apropie sorocul alegerilor în PNL Botoşani, el încearcă să-i bareze senatorului Câmpanu drumul spre un nou mandat de preşedinte. Aşa că a aruncat presei teza că cel mai bun preşedinte al PNL Botoşani ar fi Gabriel Oprişanu, care are şi capacitatea de a i se opune primarului Flutur. Jocul pe care încearcă Ţurcanu să-l provoace nu-i deloc abil. Oprişanu ştie exact că nu-i momentul să-l concureze pe Câmpanu la preşedinţia partidului. Iar cu primarul Flutur, Oprişanu se află în bune relaţii de prietenie şi sprijin reciproc şi nicidecum nu-i este un adversar pus pe rele. Doar în mintea lui Ţurcanu imaginile sunt deformate, precum în acea cameră cu oglinzile care-ţi pocesc mutra.
Diversiunea pe care Ţurcanu vrea s-o creeze este un ieftină, o „Operă de trei parale”, numai că această piesă îşi are valoarea ei artistică, iar cea a lui Ţurcanu nonvaloarea politică.
Fostul premier Tărticeanu, dacă e să ne folosim de o expresie neconvenţională, de jargon, rostită atunci când cineva a stricat ceva, când a compromis ceva, a pus-o. El a pus-o în urma dezvăluirilor publice privind împrejurările în care a semnat o hotărâre de guvern favorabilă societăţii canadiene ce s-a apucat de mirosit petrol şi gaze sub scoarţa continentală a Mării Negre aflată sub jurisdicţia României.
Şi a pus-o de două ori. Prima dată că a renunţat la drepturile statului Român de a beneficia de 55% din producţia extrasă, contra unei redevenţe plătită trimestrial, constând în 3,5 – 13% din preţul practicat şi venitul realizat. A doua oară că a permis firmei canadiene să se extindă cu prospecţiunile şi exploatarea în perimetrul aflat în litigiul cu Ucraina, de România va câştiga procesul de la Haga, fără vreun avantaj pentru statul Român.
Toată tărăşenia are şi o parte pozitivă. Avem noi, românii, acea zicală cu nu da vrabia din mână pe cioara din par. Iată că au venit canadienii şi ne-au contrazis. Ei au dat vrabia din mână, una pipernicită şi rebegită, pe ditamai cioroiul aflat în parul bătut pe teritoriul ucrainean. Au prins cioroiul cu tot cu par. Aşadar, să luăm aminte: în afacerile cu petrol şi gaz poţi da vrabia din mână pe cioara din par, cu condiţia ca aceste afaceri să le faci cu autorităţile României.
De ce-a pus-o Tăriceanu? Pentru că lovitura de imagine suferită i-a luat piuitul într-un moment când, dimpotrivă, avea nevoie de susţinere publică. În PNL urmează să aibă loc alegeri, iar Tăriceanu vrea să-şi înnoiască mandatul de preşedinte al partidului. În urma acestui scandal de proporţii, m-aş mira ca liberalii să-l mai susţină pentru încă un manda. Sunt prin interiorul PNL câteva capete mai răsărite, printre care Ludovic Orban şi Crin Antonescu, care de mult timp îşi doresc preşedinţia PNL. Mai sunt şi alţii, dar nu-i ţin brăcinarii politici să intre în luptă.
Cu papionul terfelit şi faţa europeană ridată, Tăriceanu îşi poate lua adio de la preşedinţia PNL. El a mai pus-o şi ca intenţie de a candida la preşedinţia României. După această serie de dezvăluiri, în care fără doar şi poate vinovăţia sa este una extrem de mare, n-are nici o şansă de a se mai prezenta în faţa românilor să le ceară a-l alege preşedintele lor. Cred că în timpul acestor dezvăluiri şi dezbateri publice, preşedintele Băsescu şi-a înnoit de cel puţin două ori rezerva de whisky, de bucurie că a mai scăpat de un adversar.
Apropo de preşedintele Băsescu, nu vi se pare că tot acest scenariu prin care Tăriceanu a fost pur şi simplu spulberat, atât ca om politic cât şi ca fost premier, înalt demnitar al Statului Român, poartă amprenta preşedintelui? Eu cred că preşedintele Băsescu ştia imediat ce Tăriceanu a semnat H.G., de afacerea pusă la cale. Însă a păstrat totul, până când i-a picat bine.
În demersurile Guvernului Boc de a avea ţara un buget, Tăriceanu, ca şeful singurului partid de opoziţie din România, a avut câteva ieşiri publice prin care a criticat construcţia bugetului pus la cale de Boc, în salonul de taină de la Cotroceni.
Aşa că preşedintele Băsescu a considerat că-i momentul să-l liniştească. Şi l-a liniştit, iar noi avem un buget despre care nici nu mai comentăm. Când să ne mai ocupăm de buget, dacă avem de perorat pe seama nevolniciei săvârşită de Tăriceanu, pe seama moldoveanului Gordunov, ce-a reuşit să devină eroul neîncoronat al românilor, pentru că datorită lui am aflat şi noi cu ce se ocupă Justiţia, pe seama răfuielilor dintre bandele organizate pe sistem mafiot, de pe urma cărora cad românii pe stradă împuşcaţi în cap, fără ca vreun un şef, fost miliţian devenit poliţist european, să-şi piardă privilegiile funcţiei.
Cu atâtea probleme pe cap, când să ne mai ocupă şi de bugetul cu care Boc n-e acadorisit pe acest an?!
