Blogul lui Rotundu

Biserica, fie cea Ortodoxă sau cea Catolică. se opune cu înverşunare avorturilor. Dacă înscriem această oponenţă în principiile moralei creştine, ea este justificată. Dar dacă o înscriem condiţiilor de viaţă oferite de familie şi societate noilor născuţi, apar deja o serie de probleme care ies din sfera moralei creştine şi întră în cea a deciziei politice şi legislative.
Recent, la spitalul de pediatrie din Botoşani a fost adus un copil aflat în stare avansată de inaniţie. Pur şi simplu mama n-a mai avut ce să-i dea mâncare, iar cei de la asistenţa socială s-au scuturat de orice răspundere, pe motiv că n-au fost anunţai de către oficialităţile locale.
Ieri, ascultam la radio Europa FM ştirea că tot mai multe familii din judeţul Vaslui îşi dau copiii la stat pentru că nu mai au cu ce să-i hrănească.
Revin la judeţul nostru şi aduc în actualitate hotărârea de săptămâna trecută a Consiliului Judeţean Botoşani prin care s-a înfiinţat un centru pentru minorii care comit infracţiuni penale dar n-au încă vârsta pentru a răspunde în faţa legii. Aceşti copii, deveniţi infractori la vârste fragede, provin din familii destrămate sau nevoiaşe. Atât de nevoiaşe încât au fost nevoite să-şi trimită copii la cerşit sau la furat.
Aceste aspecte ale vieţii sociale, total inumane prin modul în care se consumă, n-au atras niciodată atenţia politicienilor, a guvernanţilor. Întotdeauna guvernele postdecembriste ale României au privit copii străzii, copiii din familiile dezmembrate, copiii instituţionalizaţi ca pe o povară financiară a statului.
De ani de zile scrie presa botoşăneană de dificultăţile cu care se confruntă cei de la Protecţia Copilului. Ba n-au bani pentru plata asistenţilor maternali, ba n-au bani pentru hrana copiilor din centrele sociale, ba n-au bani de salarii. Apoi, problema cea mai insidioasă este cea a asumării responsabilităţii asigurării fondurilor. Guvernul lasă totul în responsabilitatea Consiliilor judeţene, iar acestea încearcă să-şi disipeze răspunderea pe seama primăriilor locale de pe a căror rază administrativă provin copiii instituţionalizaţi.
La nivel de primării, compartimentul social, cel ce are menirea, prin lege, de a cunoaşte cazurile sociale şi de a lua măsuri de rezolvare a lor, funcţionează prost sau deloc. În general la acest compartiment sunt angajate persoane care n-au pregătire de specialitate, sunt pile ale unor suspuşi, de unde şi atâtea neajunsuri, uneori soldate cu drame umane.
Aşa privite problemele copiilor, cred că trebuie să ne revizuim atitudinea faţă de viitorul nou născuţilor. Este uşor pentru Biserică să se opună avorturilor, n-o costă nimic să condamne această măsură medicală izvorâtă dintr-o necesitate socială. Dar unde este responsabilitatea Bisericii faţă de situaţiile enumerate, faţă de aceşti copii care ajung să-şi piardă statutul de fiinţă umană, care sunt condamnaţi la o viaţă cruntă încă înainte de naştere. Îşi asumă Biserica, în mod conştient, sacrificarea viitorului atâtor copii, chinurile la care sunt supuşi aceştia în faţa unei societăţi tot mai alterată moral, moartea cumplită a unora, cum este inaniţia?
Nu, Biserica doar cere societăţii să respecte nişte precepte morale ale sale, după care se consideră absolvită de orice responsabilitate. Ce păcat este mai mare? Cel al instituţiilor statului de a cere medicilor să intervină cu avortul, pentru a preveni o serie de monstruozităţi sociale, sau cel al preoţilor, care, în numele unei morale prost înţelese, sau chiar făţarnică, cer ca aceste monstruozităţi să se producă?
Trebuie să ne punem această întrebare fără nici un fel de prejudecăţi, iar răspunsul să fie unul specific condiţiilor concrete de viaţă şi nu creştino-utopic. Totodată, avem obligaţia ca să determinăm, chiar să obligăm guvernul, instituţiile statului să ia în grijă, cu toată responsabilitatea, copiii deveniţi cazuri sociale. De vreme ce avem bani la buget să suportăm cheltuielile de transport şi cazare a peste o sută de funcţionari guvernamentali aduşi de la Cluj de către premierul Boc, să găsim bani şi pentru aceşti copii cărora tot noi, societatea, le-am transformat viaţa într-un chin greu de îndurat de către oamenii maturi.

written by Ioan Rotundu