Apr 22

Marţi, ziua a treia de Paşti, mi-am propus să fac un tur al mănăstirilor din nordul Moldovei, alegând Traseul Ouălor, aşa cum l-a juruit turiştilor proaspăta ministresă a Turismului, celebra noastră blondă Elena Udrea.
Primul popas l-am făcut la mănăstirea Putna. Am intrat pe poarta din lemn, realizată în stil bucovinean, fără a da ochii cu vigilentul mirean care căprărea pe oricine intra în interiorul zidurilor masive din piatră.
Aveam să-l cunosc, învârtindu-mă prin curtea mănăstirii, în căutarea unui unghi potrivit pentru a fotografia biserica. Omul mi-a cântărit din ochi pantalonii scurţi cu care eram îmbrăcat şi a decis pe loc că am ţinută indecentă. Drept pentru care m-a invitat la poartă şi m-a îmbrăcat într-o sutană călugărească, că devenisem eu punctul de atracţie şi curiozitate pentru ceilalţi turişti. După ce m-a „împodobit” cu acea sutană, observând aparatul de fotografiat, mi-a spus ferm că trebuie să scot autorizaţie de fotografiat, adică să-i dau şase lei. I-am dat banii, pe care i-a băgat îndemânatic în buzunar. Autorizaţie nu mi-a dat, nici bilet, pe motiv că dacă i-am plătit lui, totul este în regulă. Nu era deloc în regulă, pentru că un călugăr, care observase faza, mi-a şoptit că nu era nevoie de autorizaţie foto, fotografiatul nefiind interzis.
M-a fraierit mireanul, dar nu mai aveam ce face. Aşa că am intrat în biserică, în speranţa că voi putea fotografia mormântul lui Ştefan cel Mare. N-am putut. Era slujbă, biserica plină de un amestec pestriţ de sutane călugăreşti şi hainele divers colorate ale turiştilor, fiindu-mi imposibil să mă apropii de mormânt. Apoi, îmbrăcat în sunata călugărească, largă cât să mai încapă vreo trei ca mine, eram ţinta privirilor ironice ale turiştilor şi severe ale călugărilor care aveau drept misiune de a supraveghea turiştii intraţi în biserică, să nu şterpelească din obiectele expuse. Cu toată vigilenţa lor, tot au fost vreo câţiva şmecheri care au plecat cu iconiţele amulete fără a le plăti, profitând de aglomeraţia creată.
Am plecat de la Putna, restituindu-i mireanului de la poartă sutana buclucaşă, pornind spre mănăstirea Suceviţa. În drum, ştiind că trec prin Marginea, localitate renumită pentru olărit, speram să cumpăr o oală pentru sarmale. N-a fost chip şi nici chiup de găsit. Olarii nu se aflau ciopor la poartă, cu obiectele din ceramică expuse, probabil sărbătorind încă Paştele.
În faţa mănăstirii Suceviţa se află o parcare cu plată. Cum ne-a zăpsit că am tras maşina, o balabustă s-a şi înfiinţat să ne taxeze. Un leu, că atât i-a ordonat şefii să încaseze. Când am văzut-o că recuperează biletele tăiate şi le mai vinde odată, nu m-am putut abţine să n-o întreb cine administrează parcarea. Mi-a răspuns înţepată că primăria. Aşa, da! Că dacă era o parcare privată, nu mai vindea ea a doua sau a treia oară biletele rupte. La intrarea în mănăstire am întâlnit aceeaşi atmosferă mercantilă. Iconiţe, cruciuliţe, cărţi religioase, litografii cu chipuri de sfinţi. În îmbulzeala creată, turiştii mai orientaţi se şupureau în interior, fără a mai plăti biletul de intrare. După care, intraţi în biserică, erau pătrunşi brusc de teama faţă de Dumnezeu şi făceau cruce după cruce, sărutând evlavios icoanele. Alţii scriau de zor pomelnice, consultându-şi amicii dacă pe „Ileana” s-o treacă sau nu. „Trece-o la morţi!” decretă o ţâfnoasă, îmbrăcată cu nişte pantaloni strânşi pe picior, fără ca vreo călugăriţă să-i reproşeze că are ţinută indecentă.
La mănăstirea Moldoviţa aceeaşi aglomeraţie. Nişte francezi ascultau călugăriţa ghidă, care le explica în limba lui Voltaire, cu un frumos accent grasiat, povestea „mărului de aur” dăruit de UNESCO, ca semn de preţuire pentru tradiţiile şi valorile creştineşti ale Bucovinei. Iar francezii admirau mărul de aur expus, ascultau cu atenţie vorbele călugăriţei şi se mirau de aşa onoare făcută Bucovinei, de care probabil nu mai auziseră la viaţa lor. În rest, comerţ şi iar comerţ cu odoare sfinte. Ore or fi sfinte?!. Întreb, nu dau nimănui cu crucea în cap, că n-am apucături violente.
La mănăstirea Voroneţ iar am intrat în atenţia călugăriţelor cu pantalonii mei scurţi şi „indecenţi”. De data aceasta, o călugăriţă zâmbăreaţă foc m-a îmbrăcat într-o fustă de-a lor. Şi iar am intrat în atenţia turiştilor, care mă priveau şi şoşoteau între ei. Sub poarta de intrare comerţul era în toi. O singură călugăriţă se chinuia să adune banii de la cei care înşfăcau iconiţe, cruciuliţe şi alte abţibilduri considerate sfinte. Tot ea încasa şi taxa de intrare. Era un talmeş-balmeş de lume. Majoritatea alegeau din vrafurile de obiecte de cult ce credea că i se potriveşte cu propriile nevoi de credinţă, după care-şi vedea de drum, fără a mai plăti.
Odată intraţi în curtea mănăstirii, se duceau glonţ să privească zidul exterior pe care era pictată Judecata de apoi, privind cu teamă la râul de foc al Iadului, în care cei cu corniţe îi sfarogeau pe păcătoşi. Tare aş fi vrut să aflu ce era în sufletul celor care cu numai câteva minute înainte şterpeliseră la poartă din obiectele de cult expuse!
Am plecat de la mănăstirea Voroneţ cu sufletul împăcat că am parcurs Traseul Ouălor, aşa cum l-a hărăzit turismului monahal ministresa Elena Udrea, bucuros că civilizaţia europeană, căreia îi aparţinem de vreo doi ani încoace, nu ne-a alterat obiceiul şterpelitului, care tinde să devină brand de ţară.

written by Ioan Rotundu


One Response to “Turismul monahal şi şterpelitul”

  1. 1. Piko Says:

    Buna ziuna, numele meu este Iulian Petre si doresc sa-ti o propunere in legatura cu un link exchange,asa putem creste amandoi in google.
    Va multumesc ca a-ti citit acest mail si astept raspunsul dumneavoastra pe [email protected] sau pe blogul meu personal http://turismneamt.wordpress.com..
    O zi frumoasa va doresc.

Leave a Reply

i3Theme sponsored by Top 10 Web Hosting and Hosting in Colombia