 Participând la sfinţirea Monumentului Eroilor de la Dângeni, m-au impresionat elevii de şcoală, aduşi de învăţători şi profesori pentru a susţine un moment festiv, prin cântece şi poezii dedicate celor care şi-ai dat viaţa pentru neatârnarea Ţării. Elevii au venit doi câtre doi, ţinându-se de mână, aşa cum mergeam şi veneam şi eu de la şcoală în vremurile copilăriei. Când au dat ochii cu lumea străină, au salutat în cor cu „Hristos s-a înălţat!”, din vocile lor cristaline răzbătând acel respect care sălăşuie în sufletul omului de la ţară. Iar străinii le-au răspuns cu „Adevărat s-a înălţat!”, aşa cum stă bine creştinilor adevăraţi. Învăţătoarea Dobrotă şi directorul Andrei, care i-au însoţit, i-au aşezat în jurul monumentului, urmând să aştepte sfârşitul slujbei de sfinţire, pentru a-şi intra în rolul actorilor amatori, care le-a fost hărăzit în cadrul festivităţii.
Când le-a venit momentul, elevii au ocupat estrada monumentului şi au început să recite poeziile învăţate, unii cu voce stângace, timidă, cuprinsă de emoţia de a se vedea în faţa mulţimii, alţii siguri pe ei, semn că trecuseră prin focul debutului scenic în cadrul unor serbări şcolare anterioare.
Ce m-a impresionat a fost sinceritatea momentului, elevii manifestându-se natural şi firesc, lipsind din repertoriul lor acele penibile creaţii cu dedicaţie „conducătorilor iubiţi”, cu care eram obişnuiţi în vremurile comuniste. M-am bucurat şi de faptul că prezenţa inspectorului general al IŞJ, prof. Ada Macovei, n-a generat în rândul cadrelor didactice prezente acea stare de nelinişte şi de agitaţie care se produce la prezenţa unui şef. Nimeni n-a încercat să se facă remarcat, cum nimeni nu s-a simţit incomodat de o astfel de prezenţă. Aşadar, am învăţat să fim noi, fără să ne mai pierdem cu firea la prezenţa şefului.
Învăţământul românesc parcurge o etapă grea. Încercările de reformă de până acum au eşuat. Profesionalismul cadrelor didactice este tot mai alterat, iar elevii sunt tot mai derutaţi de experienţele la care sunt supuşi prin susţinerea a fel de fel de examene, altele în fiecare an. Actul educaţional este grav compromis. Elevii, pe măsură ce ajung în clasele gimnaziale şi liceale se lasă antrenaţi în activităţi extraşcolare care le afectează negativ formarea caracterului, a deprinderilor de viaţă. Şcoala lasă răspunderea educaţiei pe seama părinţilor, iar părinţii pe seama şcolii. În toată această dispusă netranşată în vreun fel, legislativ sau civic, câştigă răul social, violenţa dominând tot mai mult relaţiile dintre tinerii de şcoală.
Citind prin revista literară Viaţa românească, am dat peste un articol intitulat „Cronica pedagogică”, semnat de A.Conta-Kernbach. Iată cu ce probleme pedagogice se confrunta societatea românească la nivelul anului 1920 şi cum se punea problema rezolvării lor: „Ridicarea morală a masei nu se va putea face decât întorcând tineretul din nou spre carte, spre carte multă şi carte bună. Generaţiile sănătoase şi patriotice pe care le-a dat ţara noastră au fost toate dintre cărturarii epocii de renaştere. Să ne întoarcem iarăşi la examene şi la premii, să dăm iarăşi tot sprijinul culturii formale şi să urmărim mai puţin exclusivist practicitatea învăţământului. (…) Pentru ca tineretul să se întoarcă la carte, acum când a luat deprinderea petrecerilor, şcoala trebuieşte ajutată cu stimulente puternice, autoritatea ei şi cea a profesorilor urcată cât mai sus, selecţionarea elementelor didactice făcută cât mai riguros şi numai pe temeiul capacităţii şi al distincţiunii morale”.
Iată cum la 1920 societatea românească se confrunta în învăţământ cam cu aceleaşi probleme din zilele noastre. Iar soluţiile de rezolvare sunt cele de atunci, chiar dacă s-au scurs aproape 100 de ani.
written by Ioan Rotundu
 Am stat mult şi m-am gândit dacă să scriu aceste rânduri sau să trec sub tăcere cele întâmplate. M-am decis să scriu totuşi, chiar dacă pot fi acuzat de o anumită doză de subiectivism. Însă evenimentul consumat ar fi indignat pe orice cetăţean de bun simţ. Totul s-a întâmplat ieri, la Dângeni, comuna mea de baştină.
Comuna, până ieri, era singura din judeţ care nu avea ridicat bun monument închinat eroilor căzuţi în luptele de eliberare a ţării, începând cu războiul de Independenţă din 1877. Nu de puţine ori în deplasările mele prin judeţ, şi cutreier judeţul de peste trei decenii, când se afla că sunt din Dângeni, printre altele mi se amintea că pe acolo nu există nici un monument.
În perioada când primar era Victor Dobrotă, am purtat cu acesta un dialog pentru a-l sprijini, inclusiv financiar prin Asociaţia culturală „Demostene Botez”, în ridicarea unui monument întru memoria eroilor locali. Primarul apus problema într-o şedinţă de consiliu local şi chiar s-a aprobat terenul pe care urma să se ridice monumentul. Dobrotă n-a mai fost ales primar, iar locul său a fost luat de către Stelică Trofin. Şi cu noul primar am avut o discuţie în acest sens, dar el n-a trecut niciodată de la stadiul de vorbe la fapte. Pentru că din iunie anul trecut viceprimarul comunei a fost ales feciorul meu Cătălin, am insistat să ridice acest monument. Împreună cu încă şase consilieri locali s-a apucat de treabă şi a ridicat monumentul, deşi primarul Trofin s-a opus vehement, blocând banii destinaţi în bugetul local.
Cu toate aceste şicane, băiatul a reuşit, împreună cu cei şase consilieri şi unii cetăţeni din sat, dar mai ales cu sprijinul a trei preoţi tineri din parohiile Hulub, Iacobeni şi Dângeni, ca pentru Ziua Eroilor să aibă monumentul pregătit pentru sfinţire. Primarul Trofin, nu numai că n-a considerat să fie prezent la sfinţire, cu eşarfa ca însemn oficial al statului, dar a încercat să saboteze evenimentul. Cu o seară înainte i-a sunat pe preoţi şi le-a cerut să nu oficieze slujba de sfinţire, iar dacă o vor face vor suporta consecinţele. Apoi, tot pentru ziua de ieri l-a pus absent la primărie pe băiat, pentru că s-a ocupat de alte probleme decât de administraţie, de parcă sfinţirea unui monument n-ar face parte din obligaţiile oficialilor locali. A angajat pe un anume Buliga să dea de băut la oameni, pentru a nu se prezenta la slujbă. Aflând că la sfinţire va fi prezent şi preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, primarul, îmbrăcat într-un trening nu tocmai arătos, în dispreţul celor adunaţi la monument a trecut cu maşina şi s-a dus în satul Iacobeni, unde a stat în barul unui amic al său până ce s-a consumat evenimentul.
Cu toate aceste încercări ale primarului de a umbri sărbătoarea, oamenii s-au adunat şi au participat emotiv, criticând atitudinea primarului Torfin.
Primarul n-a înţeles că sfinţirea monumentului nu are culoare politică. N-a înţeles că memoria celor căzuţi în războaie trebuie cinstită fără a fi implicat politicul. Ca social-democrat, Trofin ar fi trebuit să fie un exemplu de sociabilitate, ar fi trebuit să fie exemplu pentru comunitate şi să fi susţinut, fără nici un fel de rezerve, acest demers.
Gestul său de sfidare a comunităţii şi autorităţilor judeţului vine la scurt timp după un altul. Cu nici două săptămâni în urmă, comisia de Autoritate Teritorială şi Ordine Publică din cadrul Consiliului Judeţean Botoşani, la iniţiativa subprefectului social-democrat Viorica Afrăsânei, a ţinut şedinţa în comuna Dângeni. Iar primarul n-a găsit altă locaţie decât barul din centrul localităţii. Şeful poliţiei, Şerbănoiu, când a văzut locaţia aleasă a plecat împuşcat. Nici preşedintele CJ, Ţâbuleac, n-a onorat şedinţa cu prezenţa. Bineînţeles că şedinţa a continuat cu un chef zdravăn, de s-a dus vestea în întreaga comună. Iar oamenii vorbesc, şi nu frumos, la adresa celor care au venit la Dângeni să chefuiască.
La Dângeni Alianţa PSD – PDL nu funcţionează defel. Iar cei care suferă sunt sătenii. În cei 9 ani de când conduce comuna, primarul Trofin n-a accesat nici un program, n-a realizat nici o investiţie, n-a trezit la viaţă şi realitate comunitatea care este una extrem de săracă. El bea, bea şi nevastă-sa, beau şi sătenii care-l susţin. Însă schimbarea o vor cei tineri. O vor profesorii, o vor preoţii, o vor tinerii care s-au hotărât să nu părăsească satul. Numai primarul nu pricepe că lumea nu mai este cea de acum 9 ani.
written by Ioan Rotundu
 Presa de ieri prezintă un moment penibil din viaţa fostului ministru al Muncii, liberalul Paul Păcuraru. Cele mai şocante detalii le furnizează tabloidul Cancan. Fostul ministrul, aflat în faţa calculatorului şi cu camera web deschisă, la bustul gol, îşi dă jos chiloţii şi se masturbează. De la celălalt capăt al Internetului, după spusele sale o persoană de origine română cu domiciliul în Munchen – Germania, a salvat imaginile şi le-a postat sub forma unui filmuleţ, să vadă întreaga lume cam ce preocupări are un fost ministru al Muncii.
Păcuraru nu mai prezintă interes pentru români, ca om politic el fiind desfiinţat de preşedintele Băsescu, cu ajutorul DNA, pentru că şi-a permis să-l contrazică în problema majorării pensiilor. Dar rămâne în sufletul românului de rând amărăciunea şi totodată revolta pe clasa politică, văzând cui i-a dat votul şi implicit puterea de a-i stabili viitorul.
Pe Paul Păcuraru l-am întâlnit în mai multe rânduri, în urma vizitelor sale la Botoşani. Însă cel mai bine mi s-a întipărit în memorie un episod din campania alegerilor locale din primăvara anului 2000. A venit la Botoşani, însoţindu-l pe Teodor Stolojan care, la rându-i, era însoţit de Raluca Tatarcan, actuala Turcan.
Şi Stolojan şi Păcuraru au fost cazaţi la Hotel Maria. Seara a fost o întâlnire politică la Tex Club, întâlnire la care Stolojan a dorit să-i cunoască pe liberalii de vază ai Botoşanilor. Pentru a doua zi era prevăzută o deplasare la Dorohoi. De cu seară, la acea întâlnire, Păcuraru l-a cunoscut pe M.D., căruia i-a cerut să-i facă rost de femei.
M.D. n-a reuşit să-i aducă femei în acea seară, dar a rezolvat problema pentru a doua zi. Dimineaţa, Păcuraru a invocat lui Stolojan că nu pleacă la Dorohoi, dorind să rezolve o serie de probleme la sediul PNL. În realitate, pe holul Hotelului Maria îl aşteptau două curvuliţe. Una lucra la asigurările Interamericane, a doua era adusă de la Dorohoi.
M.D. l-a însoţit pe Stolojan la Dorohoi, La întoarcere, Păcuraru i-a reproşat că una dintre fete era de meserie, dar cealaltă a stat ca vaca la buhai. Presa aştepta în salonul oficial al hotelului să coboare Stolojan din cameră pentru a începe conferinţa de presă. M.D. se manifesta foarte nervos. L-am întrebat ce-a păţit. Mi-a povestit agitat că după ce i-a tocmit lui Păcuraru două curve, plătindu-le din banii săi, acesta s-a arătat şi pretenţios pe deasupra, declarându-se nemulţumit de „prestaţia” uneia.
Despre această întâmplare am mai adus vorba prin Jurnalul, dar n-am oferit atâtea detalii.
Aşadar, Paul Păcuraru este un politician libidinos şi imoral, iar ipostaza cu masturbatul ne întăreşte convingerea că are şi probleme psihice, de natura deviaţiilor sexuale. Iar acest om a fost ministrul Muncii şi a hotărât ce este bine şi ce este rău pentru români.
Iată de ce este binevenită implicarea presei în viaţa privată a politicienilor, iată de ce politicienii, prin noile coduri, au introdus restricţii legislative presei de a se mai amesteca în viaţa lor personală.
written by Ioan Rotundu
 După ce Primăria Botoşani, prin strădania viceprimarului Florin Ghiorghiţă, a reuşit să-i pedepsească pe proprietarii de autoturisme cu un Regulament al parcărilor, destinat să pricopsească firma Speed Recovery şi pe cei ce stau pitiţi, ca acţionari, în spatele ei, acum Primăria a pus gând rău proprietarilor de câini. Cineva din instituţia de prim rang a municipiului reşedinţă de judeţ, după o trudă prelungă, soldată cu multe nopţi nedormite , a însăilat un nou Regulament. De această dată, cei intraţi în vizorul prestigioasei instituţii sunt proprietarii câinilor de companie.
Dacă pentru autoturismul proprietate ţi se cere ca dovadă a posesiei certificatul de înmatriculare, pentru câine, proprietarul va trebui să prezinte pedigree-ul (buletinul câinesc) şi certificatul cum că reprezentantul celor cu covrigii în coadă este sănătos tun. Dacă cumva te-ai pricopsit cu un câine din rasa „javră maidaneză”, nu-i nici o dificultate să-ţi procuri actele necesare. Orice medic veterinar este dispus, la vederea euroilor, să-ţi dea câte acte doreşti.
Iar de vrei să-ţi scoţi odrasla patrupedă la plimbare, va trebui să ai asupra ta o măturiţă, o pungă de plastic de unică folosinţă şi mănuşi aidoma. Pe tot parcursul plimbării, proprietarul va trebui să stea cu ochii pe funduleţul căţelului, iar de acesta are chef să facă „mărgeluţe” biodegradabile, le va culege cu delicateţe şi le va depune în primul coş stradal de gunoi. Dacă nu-i va ieşi în cale nici un astfel de coş, va rezolva problema înghesuind gingaş punga în borsetă sau poşetă, după caz, ducând la domiciliu preţioasele fecale, urmând a decide pe proprie răspundere destinaţia lor finală.
Regulamentul spune că musai aşa trebuie procedat. Cine va purcede altfel, va da piept cu inteligenţa oaste a poliţiştilor comunitari care, după ce va legitima şi identifica animalul, îl va chestiona asupra stăpânului. Iar de veţi avea ghinionul să vă aflaţi prin preajma unui câine supus interogatoriului de către un astfel de poliţist, iar câinele se va gudura la dvs., aţi feştelit-o, pentru că poliţistul va constata, fără drept de contestaţie, că javra vă aparţine. N-o să-i prezentaţi măturiţa, punga şi mănuşile, veţi plăti o amendă de 200 lei, pentru învăţătură şi ţinere de minte.
Regulamentul astfel întocmit, a fost trimis spre adopţie consilierilor municipali. După ce aceştia se vor întruni în şedinţă de adâncă chibzuinţă, de va mirosi prin oraş a creier ars de vor urla cotarlele a poftă, Regulamentul va primi binecuvântarea aleşilor noştri şi va fi transmis poliţiştilor comunitari pentru însuşire şi conformare.
Iniţial, luând act de existenţa unui asemenea Regulament, m-am enervat. Cum este posibil ca noi să plătim taxe şi impozite, iar aleşii noştri în loc să rezolve problemele esenţiale ale urbei, mor de grija javrelor de apartament. Circul prin Botoşani de câteva zeci de ani şi nu mi-a fost dat să calc într-un rahat de câine, să joc la loto şi să câştig. Pe unde dracul vor fi umblând aleşii noştri, de nu mai au pe unde călca de atâţia răhăţei de câine? Dar m-am consolat apoi. De vreme ce babele de la „Ador”, care se consideră protectoarele sufletelor câineşti, n-au nici o reacţie, eu de ce să-mi fac sânge rău.
Până la următoarele alegeri, când am să mă răfuiesc cu actualii aleşi, mai sunt trei ani. Timp suficient să-mi dresez căţeluşa, Fulga, să-i considere pe poliţiştii comunitari drept pomi şi să se uşureze la „rădăcina” lor. Regulamentul se referă numai la rahatul de câine nu şi la pişat.
Am mai meditat şi la faptul dacă există vreo diferenţă între rahatul de câine şi aleşii noştri? Eu n-am găsit decât una singură. Uitându-mă atent la unul din puii Fulgăi, pe care l-am botezat Portos după numele celebrului muşchetar pentru că-i lacom la mâncare şi a crescut într-o lună câţi alţii în şapte,
am constatat că are privirea mai inteligentă decât a lor.
written by Ioan Rotundu
Ceva se întâmplă prin ministerul Sănătăţi?. Ceva groaznic, ceva inuman, ceva criminal. Altfel nu se explică de ce la intervale extrem de scurte apar noi restricţii cu privire la pacienţi şi mai ales privitoare la persoanele bolnave, a căror tratamente costă foarte mult. Nimeni din societatea civilă nu cunoaşte câţi bani se strâng de pe urma contribuţiilor la sănătate, de la angajaţi şi angajatori, de la pensionari şi cei cu profesii liberale. Nimeni, în afară de câteva persoane din guvern nu cunoaşte cum sunt cheltuiţi aceşti bani.
Dacă este să extrapolăm cifrele date publicităţii în perioada Guvernului Năstase, când societatea civilă mai afla câte ceva despre cum se cheltuie aceşti bani, din contribuţiile la sănătate se adună mult mai mulţi bani decât se alocă sănătăţii. Înseamnă că diferenţa, care este semnificativă, este folosită în alte scopuri. Pur şi simplu îi este deturnată destinaţia stabilită prin lege, fără ca cei care au schimbat destinaţia să fie cunoscuţi şi făcuţi responsabili pentru faptele lor.
Să trecem în revistă numai câteva din măsurile restrictive luate asupra pacienţilor, aflaţi cu tratament la domiciliu sau internaţi în spital. Este cunoscut faptul că lista cu medicamentele gratuite şi compensate a fost redusă de la an la an. S-au menţinut doar acele medicamente cu preţuri scăzute şi de eficacitate redusă. Este cunoscut cazul aspirinei „ozopirin”, în conţinutul căreia s-a descoperit praf de cretă. Ori, aspirina, este prescrisă în cazul unor boli cardiace. La tratamentele de cancer s-au înlocuit medicamentele puternice, din import, cu unele din producţia internă mult mai slabe ca efect.
În ce priveşte preţurile, legea o fac importatorii şi farmaciştii. De aceea unele medicamente costă în România şi de trei ori decât la o farmacie din Franţa sau Germania.
Se pregăteşte terenul ca la internarea unor bolnavi, aceştia să-şi plătească tratamentul şi spitalizarea, adică masa şi cazarea. Ce face în acest caz ţăranul care trăieşte din roadele grădinii şi nu câştigă nici un ban din altă parte? Ce face pensionarul cu pensia mică sau pensionarul agricultor care are o pensie simbolică? Vor muri cu zile.
De la Casa de Asigurări de Sănătate s-a cerut celor de la Ambulanţa să nu mai onoreze toate apelurile, ci să facă o selecţie a lor pentru a se putea încadra în plafonul de cheltuieli alocat. Ca şi cum urgenţele medicale te se produc după o planificare anume şi nu aleatoriu. Cu alte cuvinte, CAS a cerut celor de la Ambulanţa să trieze urgenţele în mod aprioric, fără a cunoaşte starea bolnavului care a solicitat urgenţa medicală. Dacă va muri unul sau mai mulţi, moartea lor va fi privită ca pierderi colaterale.
O altă măsură a fost aceea a introducerii co-plăţii la medicul de familie. S-a pornit de la o sumă mică, de 5 lei. După care taxa va creşte progresiv, ca urmare a obişnuinţei. Cei care n-au acei 5 lei, nu se vor mai duce la medic. Vor muri acasă, sub privirile neputincioase ale celor din familie.
Acum, cei din conducerea Sănătăţii au anunţat că plafonul alocat tratamentelor pentru bolnavii cronici, printre care şi cei bolnavi de cancer, s-a epuizat. Nemaifiind bani, fiecare bolnav se va descurca cum poate. Iar dacă vor veni alte fonduri, se va proceda la o selecţie a celor trataţi. Adică vor fi trataţi cei tineri, iar cei bătrâni lăsaţi să moară. O triere ca cea a nemţilor făcută evreilor deportaţi în lagărul de la Ausghwitz.
Între ce-au făcut nemţii cu evreii aduşi lagărele de concentrare şi ce fac guvernanţii cu bolnavii români nu este nici o diferenţă. Şi nemţii, şi guvernanţii noştri omoară planificat şi cu sânge rece. Numai că n-o fac în cuptoare, să se vadă fumul gros şi negru îndoliat. O fac mult mai rafinat şi cinic.
written by Ioan Rotundu
 Ieri dimineaţă m-a sunat pe mobil Ion Istrate, directorul Editurii Agata, să-mi dea o veste tristă. A murit poetul şi prozatorul Mihai Munteanu. Vestea a căzut ca un trăsnet. Nu mi-a venit a crede. Spre sfârşitul anului trecut l-am vizitat la căsuţa sa din Slobozia Cordărenilor. Mi-a arătat un teanc de manuscrise, pregătite pentru o nouă carte. A şaisprezecea sau a şaptesprezecea, nu le mai ştiu numărul. Mi-a explicat atunci că, în singurătatea sa, stă nopţile şi scrie spre a lăsa generaţiilor viitoare crâmpeie din viaţa sa de profesor, de director de şcoală şi de pensionar care se apropie de deceniul al optulea de viaţă. Dealtfel, tocmai scosese la editura Quadrat din Botoşani volumul „Clipe de viaţă”, un fel de jurnal al anilor din perioada cât a fost profesor şi director al şcolii din Cordăreni. Mi-a înmânat un volum, pe care a scris cu mâna tremurândă „D-ului Ioan Rotundu, cel care m-a vizitat în „palaturile” mele rustice. Nu se va uita niciodată iarba de acasă. Cu stima lui Mihai Munteanu”
I-am făcut atunci cunoscut că are elevi care lucrează în prezent prin Canada şi SUA şi care-i citesc creaţiile ce i le public în Jurnalul literar, ediţia online, şi se bucură că-şi întâlnesc fostul profesor, graţie Internetului. Numai că „bădiţa Mihai”, cum m-am obişnuit să-l apelez, era un pedagog de modă veche. El scris cu stiloul, nici măcar cu maşina de scris, iar calculatorul îl considera prea nepotrivit cu trăirile sale poetice. Despre Internet, în Slobozia Cordărenilor, nici că se putea aduce vorba.
Şi iată că toate visurile sale de viitor s-au spulberat, sau dus cu el în eternitate. Un blocaj de rinichi… şi gata. Medicii nu l-au mai putut salva pentru că a ajuns târziu la spital.
Poetul Mihai Munteanu lasă în urma sa o operă impresionantă. El poate fi considerat ca fiind cel mai mare poet al judeţului, de la Eminescu încoace. Cel care l-a încurajat pe drumul poeziei a fost Demostene Botez, de care pe Mihai Munteanu l-a legat o strânsă colaborare şi prietenie.
La Cordăreni, în vremurile de glorie comunistă, era o crescătorie de fazani şi o casă de odihnă a ştabilor PCR. Aici trăgeau personalităţile vremii la o vânătoare urmată de un chef straşnic. Aici i-a cunoscut, în duminica de 1 februarie 1970, pe Geo Bogza şi Alecu Ivan Ghilia. Aici avea să cunoască lumea bună a scriitorilor, care se aflau în bune relaţii cu orânduirea socială impusă de Moscova.
Acum, sufletul nobil al bădiţei Mihai hălăduie printre stelele pe care le-a cântat în poeziile sale. De acolo, de sus, spiritul său poetic va veghea ca generaţiile viitoare de poeţi botoşăneni să ţină aprinsă făclia eminesciană. Astăzi trupul său va fi coborât în criptă. Ţărână uşoară, bădiţă Mihai!
written by Ioan Rotundu
 „Regele ţeparilor” aşa l-au numit cei de la cotidianul „Bună ziua Iaşi” pe patronul local Dănuţ Prisecariu, nimeni altul decât patronul Hotelului ”Rapsodia” din Botoşani, al mallului aflat în stagnare de construcţie, a cvartalului de blocuri de pe terenul fostei mori de grâu a Moldopanului şi a fostelor clădiri şi a terenului unde a funcţionat cândva, cu mândrie proletară, societatea „Arca”.
În ediţia de ieri a acestui cotidian, reporterii au început să publice afacerile oneroase ale lui Prisecariu, respectiv cum a ţepuit el diferite unităţi de stat.
Pentru început au arătat lumii cum Dănuţ Prisecariu a „cumpărat” de la fosta unitate de stat ieşeană Gastrocom SA un spaţiu comercial în suprafaţă de 609 mp cu suma de 162 milioane lei vechi (contractul de vânzare-cumpărare nr. 6297/2000 in data de 10 noiembrie). Evident că preţul acestui spaţiu comercial, amplasat în Iaşi pe strada Târgu Cucului nr. 1, la preţul pieţei era mult mai mare. Reporterii l-au apreciat la vreo cinci miliarde de lei vechi, şi n-au greşit în evaluare. N-au greşit pentru că, la scurt timp de la cumpărare, Prisecariu a revândut spaţiul către AJOFM Iaşi la suma de 5,13 miliarde lei. Ce ziceţi? Asta, da afacere!
Numai că un control cal Curţii de Conturi asupra activităţii AJOFM a descoperit afacerea şi i-au sesizat pe cei de la DNA, care acum îl anchetează pe patronul specializat pe inginerii financiare, pe care, în limbaj prozaic, le numim ţepe. Cei de la cotidianul „Bună ziua Iaşi” s-au angajat să dezvăluie toate ţepele lui Prisecariu, motiv pentru mine să le urmăresc şi ediţiile viitoare, pentru a putea să-i informez pe botoşăneni.
Până când vom avea un nou episod din „Regele ţeparilor” să ne reamintim din isprăvile lui Prisecariu, izbândite pe meleagurile botoşănene.
Tot pe acest blog, în 19 decembrie 2008, am publicat un comentariu prin care mă întrebam dacă Prisecariu este „Patronul mall-ului falit?” Spuneam atunci că Prisecariu era dator către constructorii botoşăneni cu vreo 30 miliarde de lei. În special către Veritas SRL, Victor Construct şi indirect la Meridian SA. Patronul de la Meridian, Mircea Munteanu, îngrijorat că vin sărbătorile de iarnă iar el n-are bani pentru salarii, a făcut infarct, fiind salvat cu greu de către medici.
De atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Adică datoriile tot persistă, nu mai ştiu la ce sumă s-ar ridica în prezent, dar cert este că la mall nu se mai lucrează. Când am scris acele rânduri, din slugărnicie sau din interese necunoscute mie, inspectorul şef de la Inspecţia în Construcţii, ing. Viorel Ciobanu a ieşit în presa locală şi a declarat că Prisecariu nu lucrează la mall din cauza timpului rece. Acum este cald afară, de ce nu lucrează?
Pe panoul afişat pe latura construcţiei dinspre Bancpost scrie că asociat cu Prisecariu este şi Consiliul Local Municipal Botoşani. Aşa stând lucrurile, cineva din primărie ar trebui să explice botoşănenilor care va fi viitorul acestui mall şi în ce constă asocierea dintre CLM şi Moldova General SA patronată de Dănuţ Prisecariu. Cred că botoşănenii merită aceste informaţii.
written by Ioan Rotundu
Luând de bună afirmaţia preşedintelui Băsescu, făcută la întâlnirea cu ambasadorii ţărilor membre ale Uniunii Europene, aceea că el va fi candidatul PDL la alegerile prezidenţiale din toamnă, premierul Emil Boc încearcă să-şi intre în rol. Iar pentru că imaginaţia sa de ardelean este sărăcuţă, contrar calităţilor locuitorilor de sub dealul Feleacului, Boc a considerat că-şi poate începe viitoarea carieră prezidenţială copiindu-l pe Băsescu.
Aşa se face că ieri, aflându-se într-un studio al Radio România Actualităţi, s-a cocoşat, ameninţând băncile străine că dacă vor căra din ţară euroii, pe care el şi Băsescu i-a smuls cu multă sudoare pentru români din ghearele celor de la FMI, atunci le va aplica „taxa Robin Hood”. Această taxă este o impozitare mai mare a profitului excesiv realizat.
După ce-a ieşit din studio, nu ştiu pe unde o fi umblat, dar la nici trei ore a avut o întâlnire cu presa. O reporteriţă colţoasă l-a întrebat dacă-şi mai menţine ameninţarea băncilor cu introducerea „taxei Robin Hodd”. Iar Boc al nostru a întors-o exact ca Băsescu la Cotroceni. Nu s-a mai înălţat pe vârful pantofilor şi nu s-a mai gurguţat la adresa băncilor. Probabil că, auzindu-i declaraţia de la radio, guvernatorul Isărescu la sunat şi l-a sfătuit să retracteze vorbele lansate în eter, că nu ne va fi bine deloc dacă află cei de la UE. Şi normal, de vreme ce libera circulaţie a capitalului, inclusiv cel bancar, este garantată între ţările Uniunii Europene, fără nici o restricţie sau condiţie din partea vreunui stat membru.
Aşa se face că vitejia lui Boc faţă de băncile străine a durat cât s-a deplasat de la sediul Radio România Actualităţi către Palatul Victoria. Dat tot ieri mi-a fost dat să aflu, graţie posturilor naţionale de televiziune, că ameninţarea lui Boc cu „taxa Robin Hood” nu-i rodul gândirii sale. Este o idee şterpelită din portofoliul gândirii vice prim-ministrului social-democrat Dan Nica. Cu o zi înainte, Dan Nica explicase la Antena 3 că, la nevoie, pentru a stopa, de către bănci, transferul lichidităţilor în afara ţării, Guvernul poate lua măsuri restricţionare, printre care şi introducerea „taxei Robin Hood”. Aşadar, după ce că i-a furat ideea, premierul Boc şi-a făcut ieri subalternul de cacao, anunţând presei că băncile n-au a face infarct de teama „taxei Rodin Hood”.
Ce n-a finalizat Boc în tot acest scenariu, este că n-a luat poziţia pocăitului, aşa cum face preşedintele Băsescu, şi n-a rostit public, cu o voce emoţionată şi ochi-n lacrimi: „Am greşit!”
Dacă vrea să ajungă la Cotroceni, trebuie să exerseze şi această scenă. Îl poate lua regizor pe ministrul Culturii, Paleologu, pe care taică-său nu l-a bătut suficient la curs în tinereţe, iar acum îi face memoria de râs, debitând nişte inepţii pe măsura înălţimii lui Geoană, că pe a sa nu pot spune, prea aducând cu popa metru din amintirile lui Creangă.
Dumnezeu să-l ierte, dar Octavian Paler obişnuia să spună că nu vrea să apuce vremurile când Boc va fi premierul României. El nu le-a mai apucat, noi da. Iată că acum Boc se crede viitor preşedinte. Pentru că aşa i-a hărăzit Băsescu. Omul acesta n-are simţul umorului, n-are haz, să priceapă cum istoria, şi cei din preajmă, îşi bat joc de el.
written by Ioan Rotundu
 Mircea Geoană a plecat total nemulţumit de vizita făcută la Botoşani. El şi-a declarat nemulţumirea faţă de cei care i-au organizat-o şi, probabil, va avea în vedere ca viitorul organizaţiei judeţene PSD Botoşani să nu încapă pe mâna unor nepricepuţi.
În primul rând, pe Geoană l-a deranjat faptul că la Vorona a fost întâmpinat de mai puţini localnici decât la Tudora. Apoi, la Botoşani nu i s-a organizat un miting în aer liber, ci a fost înghesuit într-o sală unde asistenţa a fost limitată de spaţiul mult prea mic de cum este el obişnuit.
Însă cel mai mare semn de întrebare îl ridică vizita lui Geoană nedeplasarea acestuia la Dorohoi. Este ştiu faptul că între Geoană şi deputatul PSD de Dorohoi, Andrei Dolineaschi, există o strânsă relaţie. Unii chiar zic că relaţia celor doi chiar depăşi sfera amiciţiei. Apoi, al doilea municipiu al judeţului îl are ca primar pe Doru Alexandrescu, membru PSD de vază.
În ultima sa deplasare la Botoşani, în timpul campaniei electorale de alegeri parlamentare. Geoană a stat mai mult la Dorohoi, decât la Botoşani, susţinându-l din toate puterile pe Dolineaschi, care, a fost validat deputat în defavoarea portocaliei Rodica Huţuleac.
Ori, de această dată Geoană a fost plimbat prin partea de sud a judeţului, departe de Dorohoi. Am încercat să aflu care au fost cauzele ce i-au determinat pe cei din actuala conducere a PSD Botoşani de a nu-l duce pe Geoană la Dorohoi şi a-i organiza un miting grandios. Informaţiile adunate sunt confuze, dar nu lipsite de un fond al realităţii.
Se pare că adevărata cauză pentru care Geoană a rămas la Botoşani şi n-a călcat prin Dorohoi ar fi supărarea primarului Doru Alexandrescu pe conducerea judeţeană interimară a PSD. Alexandrescu s-a supărat că nu a fost deloc sprijinit să obţină bani pentru a rezolva problemele stringente cu care se confruntă în urbea păstorită. Dorohoiul are strada principală toată găurită de la lucrările de aducţiune apă, iar această stare se menţine din perioada primarului Vasile Gherasim. Dorohoienii au răbdat o perioadă de timp, dar văzând că şi noul primar ales are metehnele lui Gherasim, adică promite şi nu se ţine de cuvânt, au început să-l judece. Deocamdată pe la colţuri de stradă, dat nu-i departe timpul când reproşurile i se vor face în faţă şi în public.
Sub acest aspect, primarul Alexandrescu are dreptate. Exponent al unui partid aflat la guvernare, el nu prea are scuze faţă de dorohoieni că n-are bani şi nici susţinere la judeţ. Omul s-a săturat de promisiuni, de vorbe deşarte, şi vrea să fie sprijinit prin fapte. Numai că cei aflaţi în fruntea PSD, la nivel de judeţ, au alte preocupări decât să rezolve problemele financiare ale primarului din Dorohoi.
Primarul pare să se fi luat în clanţă şi cu deputatul Dolineaschi, căruia i-a reproşat că nu-şi valorifică relaţiile privilegiate pe care le are cu Geoană şi nu-l sprijină să obţină bani la primărie.
Iată, aşadar, că primarul de Dorohoi s-a supărat pe şefii PSD de la judeţ, dar şi pe şeful cel mare de la Bucureşti, şi nu i-a organizat o vizită în urbea Dorohoiului. Pagubă-n ciuperci, s-ar putea spune! Cel care a economisit un ban în buzunar este tot primarul.
written by Ioan Rotundu
 Mircea Geoană a venit sâmbătă la Botoşani, în speranţa că se va îmbăia public într-o mare de social-democraţi, cum văzuse el pe vremuri, când îl însoţea pe tătucul Iliescu. Numai că acele vremuri la care râvneşte încă aparţin istoriei, botoşănenii nemaifiind turma de altă dată, manipulată politic după cum era vrerea liderilor locali ai FSN, apoi PDSR şi, în fine, PSD.
Oamenii s-au deşteptat, majoritatea au călcat prin ţările Occidentului şi au văzut că se poate trăi şi altfel, că prin acele ţări politicienii nu-şi mit în faţă poporul cum o fac cei din România, dar dacă mint, o fac mai cu fereală, cu teama de a nu fi descoperiţi, ceea ce ar însemna sfârşitul carierei lor politice.
La venirea lui Geoană nu s-a mai călcat nimeni pe picioare să-l vadă, n-a mai vrut nimeni să tăbârcească lozinci, însemne electorale, pancarte prin care să-i ridice osanale, să stea ore întregi cu ochii în soare să-l aştepte pe unsul social-democraţiei româneşti venit de la Bucureşti.
Nici liderii locali nu s-au angajat în manevre de masă, pentru a se ridica în faţa şefului. Aşa ceva ar fi cerut bani, mulţi bani, ceea ce n-ar fi convenit nimănui să-i scoată din buzunar.
În lipsa banilor şi a unui miting de proporţii în aer liber, şefii locali l-au urcat pe „Prostănac” în maşină şi l-au pasat primarului din Tudora şi Vorona.
Iar pentru că tot a călcat colbul acestor comune cu pantofii săi de firmă şi preţ de peste o mie de euro, „Prostănacul” s-a pus pe cuvântat. A cuvântat, a gesticulat că s-au crucit bieţii creştini. Mai ales că peroraţia sa n-avea nimic comun cu nevoile lor de ţărani care privesc la pământul tot mai secetos şi la buzunarul gol, guvernul necordându-le nici un ajutor financiar în această primăvară.
La Vorona, oamenii îl întrebau dacă dă bani să se facă drumul buclucaş, iar Geoană tuna şi fulgera asupra Guvernului Tăriceanu şi a lui Băsescu. Şi iar s-au crucit oamenii şi s-au întrebat, aş putea spune că pe bună dreptate, dacă nu cumva omului îi lipseşte vreo doagă.
Trecând peste aceste „mici” neînţelegeri dintre aspirantul la Preşedinţia României şi puţinul auditoriu care s-a arătat dispus să-şi sacrifice câteva ore de prăşit pentru a-i face primarului hatârul de a-i aplauda musafirul, să punem punctul pe „i”.
Se zice că pe Geoană l-a atras la Botoşani perspectiva de a prânzi la mănăstirea Vorona, unde spera să-l învăluie duhul călugărului Vasile, aşa cum l-a învăluit şi pe Emil Constantinescu la alegerile din 1996, când a şi ieşit preşedinte.
De prânzit la mănăstire, a prânzit, numai că duhul călugărului Vasile nu l-a învăluit. Nu l-a învăluit pentru că nu a nimerit unde trebuia. Supuşii săi social-democraţi din Botoşani l-au dus la mănăstire de măicuţe. Ori duhul călugărului Vasile hălăduieşte la câţiva kilometri distanţă, undeva mai în adâncul pădurii, adică la Schitul Vorona. O mică eroare de orientare geografică, dar care îl va costa pe Geoană cel puţin cinci ani din viaţă, pentru că nefiind pătruns de duhul călugărului, nu va câştiga alegerile prezidenţiale din toamnă.
Aş putea spune că, în vizita sa la Botoşani, în loc ca Geoană să fie învăluit de duhul călugărului Vasile a fost înconjurat de blestemul bădiţei Costică Conţac. Dovadă că nu degeaba a sponsorizat bisericile cu câteva miliarde de lei. I-a ascultat Dumnezeu ruga!
written by Ioan Rotundu
|
Recent Comments