May 30

sfintire-monument-9.jpg Participând la sfinţirea Monumentului Eroilor de la Dângeni, m-au impresionat elevii de şcoală, aduşi de învăţători şi profesori pentru a susţine un moment festiv, prin cântece şi poezii dedicate celor care şi-ai dat viaţa pentru neatârnarea Ţării. Elevii au venit doi câtre doi, ţinându-se de mână, aşa cum mergeam şi veneam şi eu de la şcoală în vremurile copilăriei. Când au dat ochii cu lumea străină, au salutat în cor cu „Hristos s-a înălţat!”, din vocile lor cristaline răzbătând acel respect care sălăşuie  în sufletul omului de la ţară. Iar străinii le-au răspuns cu „Adevărat s-a înălţat!”, aşa cum stă bine creştinilor adevăraţi. Învăţătoarea Dobrotă şi directorul Andrei, care i-au însoţit, i-au aşezat în jurul monumentului, urmând să aştepte sfârşitul slujbei de sfinţire, pentru a-şi intra în rolul actorilor amatori, care le-a fost hărăzit în cadrul festivităţii.
Când le-a venit momentul, elevii au ocupat estrada monumentului şi au început să recite poeziile învăţate, unii cu voce stângace, timidă, cuprinsă de emoţia de a se vedea în faţa mulţimii, alţii siguri pe ei, semn că trecuseră prin focul debutului scenic în cadrul unor serbări şcolare anterioare.
Ce m-a impresionat a fost sinceritatea momentului, elevii manifestându-se natural şi firesc, lipsind din repertoriul lor acele penibile creaţii cu dedicaţie „conducătorilor iubiţi”, cu care eram obişnuiţi în vremurile comuniste. M-am bucurat şi de faptul că prezenţa inspectorului general al IŞJ, prof. Ada Macovei, n-a generat în rândul cadrelor didactice prezente acea stare de nelinişte şi de agitaţie care se produce la prezenţa unui şef. Nimeni n-a încercat să se facă remarcat, cum nimeni nu s-a simţit incomodat de o astfel de prezenţă. Aşadar, am învăţat să fim noi, fără să ne mai pierdem cu firea la prezenţa şefului.
Învăţământul românesc parcurge o etapă grea. Încercările de reformă de până acum au eşuat. Profesionalismul cadrelor didactice este tot mai alterat, iar elevii sunt tot mai derutaţi de experienţele la care sunt supuşi prin susţinerea a fel de fel de examene, altele în fiecare an. Actul educaţional este grav compromis. Elevii, pe măsură ce ajung în clasele gimnaziale şi liceale se lasă antrenaţi în activităţi extraşcolare care le afectează negativ formarea caracterului, a deprinderilor de viaţă. Şcoala lasă răspunderea educaţiei pe seama părinţilor, iar părinţii pe seama şcolii. În toată această dispusă netranşată în vreun fel, legislativ sau civic, câştigă răul social, violenţa dominând tot mai mult relaţiile dintre tinerii de şcoală.
Citind prin revista literară Viaţa românească, am dat peste un articol intitulat „Cronica pedagogică”, semnat de A.Conta-Kernbach. Iată cu ce probleme pedagogice se confrunta societatea românească la nivelul anului 1920 şi cum se punea problema rezolvării lor: „Ridicarea  morală a masei nu se va putea face decât întorcând tineretul din nou spre carte, spre carte multă şi carte bună. Generaţiile sănătoase şi patriotice pe care le-a dat ţara noastră au fost toate dintre cărturarii epocii de renaştere. Să ne întoarcem iarăşi la examene şi la premii, să dăm iarăşi tot sprijinul culturii formale şi să urmărim mai puţin exclusivist practicitatea învăţământului. (…) Pentru ca tineretul să se întoarcă la carte, acum când a luat deprinderea petrecerilor, şcoala trebuieşte ajutată cu stimulente puternice, autoritatea ei şi cea a profesorilor urcată cât mai sus, selecţionarea elementelor didactice făcută cât mai riguros şi numai pe temeiul capacităţii şi al distincţiunii morale”.
Iată cum la 1920 societatea românească se confrunta în învăţământ cam cu aceleaşi probleme din zilele noastre. Iar soluţiile de rezolvare sunt cele de atunci, chiar dacă s-au scurs aproape 100 de ani.

written by Ioan Rotundu


Leave a Reply

i3Theme sponsored by Top 10 Web Hosting and Hosting in Colombia