Anul 2009 a fost pentru mine unul mulţumitor din punct de vedere profesional. În primul rând că am reuşit şi în acest an, ceea ce fac de 16 ani încoace, să menţin politica redacţională a Publicaţiilor Jurnalul la un nivel de sinceritate cât mai apropiat de realităţile vremurilor trăite. Spun apropiat pentru că şi eu, şi colegii din redacţie, a trebuit să facem şi câteva concesii constând în a trece cu vederea unele evenimente, sau a le trata mai la suprafaţă. Au fost evenimente mai mult de natură economică, menite să ne protejeze veniturile financiare din publicitate, singura noastră sursă financiare care ne permite să existăm. În fond, consider că este corect ca atunci când un agent economic îţi oferă o oportunitate publicitară aducătoare de bani, tu să nu-l împroşti cu noroi.
În ciuda multor dorinţe ale unor politicieni locali de a nu ne mai vedea apărând la ora 00.00 cu o nouă ediţie aducătoare de dezvăluiri despre activităţile lor necurate, noi am continuat să fim prezenţi pe tot parcursul anului, provocându-le „cioclilor” noştri multe nopţi de coşmaruri.
Tot în acest an am reuşit să aduc blogul de faţă în fruntea elitei naţionale a blogerilor. Oricine poate controla spusele mele accesând linkul trafic.ro, care a indicat în cursul anului şi plasarea în primele 100 de locuri în plan naţional într-un clasament de peste 3.000 de bloguri. De departe, „blogul lui Rotundu” a devenit cel mai citit blog botoşănean.
Acest succes a fost posibil cu aportul nemijlocit al cititorilor, care au manifestat interes constant faţă de comentariile postate, şi le mulţumesc pentru că m-au inclus în preferinţele lor zilnice . Cei care sunt familiarizaţi cu navigarea pe Internet au postat şi comentarii care au fost vizualizate, una din condiţiile de postare a comentariilor fiind aceea de a se folosi o adresă de mail validă şi nu una improvizată sau de ocazie.
Şi în plan personal pot să mă laud că am înregistrat câteva succese. În primul rând am reuşit să lansez volumul intitulat „Masoneria botoşăneană – scurt istoric”, rod al muncii mai multor ani şi a parcurgerii unui material bibliografic voluminos şi extrem de dispersat.
Editorul „Agata”, prin directorul Ioan Istrati, a declarat că a fost cea mai bine vândută carte din câte a editat. Dealtfel, volumul se adresează acelor persoane care au un bagaj de cunoştinţe generale mai larg şi mai bine consolidat decât în mod obişnuit şi care pot înţelege fenomenul masonic fără a-l interpreta prin anumite prejudecăţi însuşite empiric.
Tot în acest an, în luna septembrie, am lansat cel de-al treilea volum ce-mi poartă semnătura, intitulat „Politică, alcool şi tutun”. Volumul cuprinde proză scurtă ce surprinde evenimente din viaţa politică botoşăneană postdecembristă, cu indicarea în clar a numelui politicienilor vizaţi şi care tratează fapte reale, consemnate şi în paginile presei locale din epocă, fără însă a fi tălmăcite în substratul lor.
Aş fi vrut să închei anul şi cu lansarea unui volum de reportaje, intitulat „Botoşanii, aşa cum ni i-a dat Dumnezeu”, dar n-am putut să-mi văd dorinţa împlinită din mai multe motive ce nu ţin numai de mine. Sper să fie un eveniment editorial de început de an 2010.
Aşadar, una peste alta, din punct de vedere profesional şi ca realizări personale nu am a mă plânge de anul care ne va părăsi peste câteva ore.
Păşesc în noul an cu gândul de a fi cât mai aproape de miezul evenimentelor şi a le comenta cât mai obiectiv posibil, dar şi cu gândul de a-i ajuta pe politicieni să devină mai buni, nu prin declaraţiile din interes electoral, ci prin faptele lor. Iar sprijinul meu va consta în a-i critica cât mai neiertător, persiflându-i şi ironizându-i prin a folosi cât mai iscusit arma numită pamflet. Doresc ca în anul 2010 să ne reîntâlni sănătoşi cu spor în casă. La mulţi ani!
Cum spuneam în comentariul anterior, la Botoşani, în decembrie 1989 n-au fost evenimente violente sau sângeroase. Cu toate acestea avem „eroi ai revoluţiei” cu acte în regulă. În ce constă eroismul lor, e greu de spus! Dar să aducem în actualitate o serie de „acte revoluţionare” care s-au consumat în acele zile ale unui decembrie ce va intra în istorie nu ca o revoluţie împotriva comunismului, ci ca o lovitură de stat împotriva lui Ceauşescu.
În acele zile tulburi de decembrie, preoţii n-au putut rezista dorinţei de a nu fi în fruntea noii puteri ce se contura. Dar, pentru a-şi face loc în scaune cât mai înalte, trebuiau daţi jos cei care se aflau deja aşezaţi. La Botoşani, preoţii i-au purtat sâmbetele părintelui protopop Grigore Deaconu. L-au prins, i-au dat câţiva dupaci şi şuturi în fund, l-au fugărit printre blocuri, dar nu l-au mai ajuns, că părintele şi-a suflecat poalele sutanei şi s-a dovedit a fi iute de picior.
De dat, l-au dat jos din scaunul de protopop, numai că apăruse o altă dilemă. Pe cine să pună în loc, că erau cam multişori cei care râvneau la scaunul cu pricina. Până la urmă, cei mai viclean s-a dovedit a fi un părinţel anonim, cu parohie la Dobârceni, pe nume Lucian Leonte (foto). Acesta, ajutat de alţi preoţi mai învârstă, care vedeau în tinerelul preot omul potrivit şi neatins de „boala turnătoriei” la Securitate, a fost susţinut la Mitropolia Iaşilor şi uns protopop.
Numai bine ce s-a văzut aşezat în scaun şi, proaspătul protopop s-a răfuit mai întâi cu cei care l-au ajutat să fie înscăunat. Preotul Vitalie Zare, cel mai convins susţinător al său, a fost mazilit din toate funcţiile importante deţinute şi trimis să predice la ţară. Mihai Popa, preotul de la biserica Uspenia, a fost răspopit. Preotul Teodor Candrea, poate singurul revoluţionar adevărat al Botoşanilor, a fost marginalizat şi el. Cam aceasta a fost revoluţia în tagma preoţilor botoşăneni.
În tagma muncitorilor, revoluţia a constat în a da jos directorii de fabrici şi uzine şi a pune alţii, „cu faţă umană”, cum a dat indicaţie tătuca Iliescu. Grupuri de muncitori, ieşiţi cu învoirea lor din producţie, organizau şedinţe peste şedinţe pentru a hotărî viitorul director. Hoarde de tineri fără căpătâi, constituiţi în grupuri de presiune, umblau prin instituţii şi strigau „jos directorul”.
Un astfel de grup a nimerit şi în biroul lui Dumitru Sandu, directorul Centrului de Calcul Botoşani. Nu prea ştiau ei, tinerii, cam ce treburi se învârt prin acea instituţie, dar cineva le dăduse de băut ca să-l dea jos pe Sandu. Numai că nici Sandu nu era un fitecine. Uns cu multe alifii pe care i le oferea din plin Securitatea, unitatea fiind una de interes pentru Securitate, plină de curvuliţe care acţionau la ordin, Sandu şi-a dat seama cam cu cine are de-a face.
I-a dus întâi prin incinta Centrului. Tinerii vedeau prima oară cum arăta un calculator, voluminos cât un dulap. Văzând viteza ameţitoare a benzilor magnetice, comparau calculatorul cu un motor ambalat sau cu cureaua de transmisie. La vederea monitoarelor de la calculatoarele primitive, dar atunci ultramoderne, R311, au concluzionat că sunt televizoare speciale, cum numai prin filme au mai văzut.
După ce „vizita de lucru s-a terminat”, Sandu i-a adunat din nou în biroul său şi a scos o sticlă de Ashkelon, coniac evreiesc din care primise un carton întreg de la un ştab de la partid pentru că-i angajase fiica. Prima sticlă a fost urmată de o alta, şi tot aşa. Sandu, care era om antrenat în a bea tărie, i-a torpilat rău de tot pe „revoluţionarii” care-i voiau capul. Pe la un 12 de noapte, i-a aşezat stivă sub gardul Tribunalului şi s-a dus în treaba lui. După acest eveniment n-au mai venit alţi „revoluţionari” să-l schimbe din funcţie.
Prin centrul istoric al Botoşanilor, la librăria „Eminescu” un grup de puşcăriaşi în frunte cu Mircea Voroneanu (omul a delapidat peste o sută mii lei la un CAP şi a scăpat de plutonul de execuţie printr-o minune, dar a făcut 18 ani închisoare) au spart vitrina şi au scos în stradă cărţile lui Ceauşescu, dându-le foc. A dat peste ei celebrul miliţian Călin, care habar nu avea ce se întâmplase cu Ceauşescu. Brusc, puşcăriaşii au abandonat „cititul” şi s-au dat la Călin. L-au dezbrăcat la izmene şi l-au trimis, apoi, la sediu. A scăpat ieftin Călin!
Cam acestea au fost faptele revoluţionarilor botoşăneni din decembrie 1989. Iar pentru că au acţionat cu vitejie proletară şi au fost suficient de şmecheri, 15 dintre ei au devenit revoluţionari cu acte legale, beneficiind de toate privilegiile conferite prin lege, inclusiv câte un ha de teren din partea primăriei Botoşani.
Iată numele a 14 din cei 15 revoluţionari botoşăneni: Mitică Gavriliuc, Ştefan Sârghia, Adrian Ochişor, Vasile Toma, Vasile Hălăşanu, Gheorghe Zaharia, Toader Candrea, Gheorghe Marcu, Constantin Ilişescu, Gheorghe Avăcăriţei, Constantin Dăscălescu, Theodor Cojocariu, Ioan Apaţie, Romeo Mihalache. Singura lor nemulţumire poate fi doar aceea că vreme de zece ani nu pot vinde hectarul de pământ primit de la Primărie. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-am pricopsit numai cu 15 revoluţionari. Puteau fi mai mulţi, ceea ce şi pe noi ne-ar fi costat mai mult!
Aşa cum spuneam în comentariul meu anterior, după evenimentele din decembrie 1989 primul lucru pe care l-am distrus a fost industria ţării. Iar primii care au purces la distrugerea ei au fost chiar cei pe care Ceauşescu îi numea proprietari – producători – beneficiari, adică muncitorii. Ei au fost cei care au dat jos directorii buni, competenţi şi au pus în loc nişte momâi, nişte nulităţi profesionale care nu le cereau să muncească şi îi plăteau fără să le mai cuantifice munca prin producţia fizică realizată sau vreun alt indicator de eficienţă.
Aceşti directori instalaţi în funcţie de către „competenţii revoluţionari” au efectuat angajări fără nici o noimă, grăbind prăbuşirea economică a fabricii. După ce-au făcut praf producţia, după ce au pierdut pieţele de desfacere şi după ce fabrica nu mai avea nici o leţcaie din care să le plătească salariile, cohortele de muncitori au ieşit în stradă. Să ne amintim de acele şiruri de muncitori care veneau din zona industrială spre piaţa centrală a Botoşanilor strigând că „Noi nu ne vindem ţara!”. Din păcate şi spre ruşinea lor nici nu mai aveau ce vinde.
Abia după ce muncitorii au pus fabricile pe chituci au venit profitorii, cei pricepuţi în „inginerii financiare” şi a ciugulit ce se mai putea. Dacă prin ţară s-au găsit profitori care au fost capabili să pună mâna pe câte o fabrică, s-o modernizeze şi s-o facă competitivă pe piaţa naţională şi externă, Botoşaniul a fost văduvit de un astfel de noroc, fie el şi din partea unui astfel de profitor. Praful s-a ales din industria grea şi electrotehnică a judeţului, din cea constructoare de maşini cât şi din fabricile unicat pe ţară cum au fost cea de Articole Tehnice din Cauciuc sau cea de Izolatori electrici. Unde-i celebra Filatură de In şi Cânepă care asigura prelucrarea culturilor de in şi cânepă din judeţ? Am rămas doar cu amintirile.
Nici ţăranii nu s-au lăsat mai prejos şi şi-au bătut joc din munca lor de peste 30 de ani de colectivizare. Mai întâi au fost împărţite animalele. Căpoşii satelor, tocmai cei care nu munceau la CAP, au luat cele mai frumoase animale. Cei mai necăjiţi s-au mulţumit cu câteva cărămizi desprinse din zidurile grajdurilor şi câteva coli de azbociment. S-au distrus sute de ha de viţă-de-vie şi livadă tinere, aflate în primii ani de rod. Şi-au dat în cap fii la părinţi, nepoţi la bunici, s-au înjunghiat fraţii între ei numai să pună mâna pe o bucată de pământ. Acum, sângele fratricid vărsat în primii ani de după decembrie 1989 se constată că a fost inutil, de vreme ce pământul râvnit stă pârloagă iar proprietarii lui de drept culeg căpşune în Spania sau struguri în Sicilia.
Dacă muncitorii, ţăranii şi-ar fi respectat munca lor, o parte din fabrici existau şi astăzi, menţinând locuri de muncă, grajdurile ar fi devenit ferme zootehnice ce puteau beneficia de fonduri europene, fermele pomicole ar fi exportat fructe ecologice, grădinile de zarzavaturi ar fi aprovizionat piaţa Botoşanilor şi nu am mai fi făcut mâncare cu pătrunjel, mărar, morcovi, ardei aduse de-aiurea şi modificate genetic, că nu mai are borşul gustul celui de la părinţii sau bunicii trăitori la ţară. Până şi borşul pe care-l turnăm în oală este produs pe cale chimică şi nu prin fermentaţie naturală, ca cel umplut cu huşte din tărâţele de grâu.
La Botoşani, în decembrie 1989, n-au fost acte de violenţă, nu s-au produs încăierări între forţele de ordine şi populaţia adunată să caşte gura la „vitejii revoluţionari” care le vorbeau din balconul Palatului politico-administrativ al fostului PCR. Unii „revoluţionari” erau chiar foşti activişti PCR de frunte, precum Viceslav Popescu, fost prim-secretar UTC la nivel de Botoşani, ajuns activist de vază şi de bază al PCR. Până s-a dumerit adunătura cine le vorbeşte, ca să-l huidui, Popescu le-a tras o cuvântare de zile mari. Au mai fost şi alţii şmecheri care s-au amestecat printre cei intraţi în sediul PCR, care au privit atent la desfăşurarea evenimentelor şi care au mirosit că-i rostul de căpătuială pe viaţă. Despre aceşti şmecheri şi alţii ca ei voi reveni în comentariul de mâine.
Zilele evenimentelor din decembrie 1989 m-au găsit pe post de şef birou personal la Federalcoop Botoşani, pentru cei mai puţin avizaţi Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum. În această calitate aveam multe atribuţiuni de dus la îndeplinire. Cea mai stringentă, dar veche de vreun an de zile, era o sarcină primită de la Securitate.
Trebuia ca în termen de trei luni de zile să colectez de la toate maşinile de scris de la unităţile din judeţ un text – test cu caractere mari şi mici şi să predau întreg teancul ofiţerului de securitate Malkoci.
Tipul, un ungur de treabă, m-a păsuit de vreo trei ori câte trei luni, eu motivând că n-am reuşit să strâng toate acele texte test. Se apropia sfârşitul de an şi-şi cam pierduse răbdarea cu mine. Aşa că venea zilnic să vadă câte teste mai am de primit din judeţ.
În ziua de 21 decembrie 1989 aveam în birou doi ofiţeri de la Securitate. Malkoci care număra textele test adunate din judeţ şi un tânăr ofiţer Popa, cam infatuat, care mă verifica la gestiunea documentelor secrete. Pe atunci cele mai severe secrete erau cursurile valutare pe cele două relaţii: criling ţări socialiste şi devize libere.
Când la radio s-a anunţat fuga lui Ceauşescu, Malkoci a dispărut imediat. Popa a coborât în curte şi privea la salariaţii care se adunau agitaţi şi bulversaţi de evenimentul produs. După câteva minute a dispărut şi Popa.
Preşedinte al Federalcoop era Aneta Feodorov, fostă vicepreşedintă a Consiliului Judeţean pentru Controlul Activităţii Economice şi Sociale, căzută în dizgraţiile primului-secretar Iulian Ploştinaru şi trimisă şefă la Cooperaţia de consum, ca un fel de pedeapsă.
Feodorov era adepta unei discipline de fier. Nu permitea nici un fel de abateri. În ziua de 21 decembrie se afla în biroul său, unde se pregătea pentru susţinerea tezei de doctorat, ea semnând deja corespondenţa cu titlul de dr.ing. Zgomotul din curte i-a atras atenţia, aşa că a coborât să facă ordine. Când s-a dumirit ce s-a întâmplat, s-a retras în biroul său de preşedinte şi, potrivit secretarei de atunci, ar fi exclamat: „S-a ales praful din teza mea de doctorat!”
În toată acea nebuneală, eu m-am dus spre sediul Palatului politico-administrativ, cum se mai numea sediul PCR. Aici, deja multă lume pătrunsese în sediu, se aruncau pe geam cărţile lui Ceauşescu şi li se dădeau foc, iar câţiva se chinuiau să smulgă lozinca de pe frontispiciul clădirii. Un muncitor de la garajul cooperaţiei, Spetcu, dăduse iama prin cantina de la subsol. Avea sânul plin cu preparate din carne, iar din buzunar îi atârnau bucăţi de cabanos. Când m-a văzut, a exclamat: „Uite ce mănâncă ăştia!”
Pentru că n-aveam a căsca gura la acea adunătură care habar nu avea ce se întâmplase cu adevărat în ţară, am revenit la sediul UJCC. La timp, pentru că se dăduse alarma la gărzile patriotice, iar eu, care eram comandant de pluton, trebuia să organizez distribuirea armelor şi a muniţiei.
Cineva a lansat zvonul că sunt atacate depozitele noastre de la gară. Ne-am urcat o grupă într-un ARO şi ne-am deplasat la gară. Aveam toţi cartuşe pe ţeavă, se putea întâmpla oricând vreo nenorocire dintr-o neglijenţă de mânuire a armei, dar cui îi păsa. La depozite era linişte, aşa că ne-am întors în curtea sediului fără vreun act de bravură.
Spre seară s-a organizat paza sediului. Peste gard, la Poştă, paza era asigurată de militari. Ţineam legătura cu comandantul lor, ca în caz de vreun atac să putem colabora, dar mai ales să ne atacăm reciproc. Pe la miezul nopţii ni s-a ordonat să ocupăm poziţie de tragere în zona Poştei, cu faţa spre piaţa centrală şi biserica Sf. Gheorghe, fiindcă se anunţase că dinspre piaţă vin teroriştii să atace Poşta. Unul dintre şoferii de la garaj, de frică sau de emoţie, s-a scăpat pe el în poziţia de tragere. Nu-i păsa nimănui de el, fiecare fiind preocupat să-şi apere pielea. Din nou alarma a fost falsă. Ne-am întors cu curtea unităţii şi s-au predat armele la rastel. După care s-a băut până dimineaţa.
A doua zi, Feodorov a avut curajul să vină la serviciu şi să-mi ceară situaţia prezenţei. I-am recomandat s-o lase mai moale, că deja salariaţii fac bisericuţe împotriva ei. Printre salariaţii cei mai „revoluţionari” s-au arătat a fi femeile de la contabilitate şi de la Oficiul de calcul. Exact acei salariaţi care tăiau frunze la câini prin birouri, ei fiind scutiţi de muncă în teren pentru realizarea planului la achiziţii, producţie prestări şi de desfacere.
Zilele au trecut, iar agitaţia printre salariaţi era tot mai mare. Se voia schimbarea din funcţie a doamnei Feodorov. Grupul de „revoluţionari” era condus de Constantin Amironesei, secretarul de comitet PCR, care râvnea de mai mult timp la funcţia de preşedinte. I-am atenţionat pe salariaţi că vin vremuri grele, că unii dintre ei vor fi trecuţi în şomaj, că vor avea patroni care-i vor pune la muncă şi nu la tras mâţa de coadă. Râdeau de mine şi nu pricepeau rostul cuvintelor ca şomaj sau patron.
Majoritatea salariaţilor erau oameni în vârstă, crescuţi şi educaţi în spirit de hurtă comunistă. Voiau bani mulţi pe muncă puţină şi ineficientă. Amironesei le-a promis aşa ceva. L-au ales preşedinte, iar în câţiva ani praful s-a ales din Federalcoop. L-a vândut Amironesei bucată cu bucată şi l-a băut. Urca treptele până la biroul de la etaj în patru labe, spre bucuria celor câţiva salariaţi rămaşi prin imensitatea birourilor că n-are cine să-i întrebe de activitate. Amironesei umblă beat şi acum. L-a părăsit nevasta, şi-a distrus familia, dar a distrus şi un patrimoniu creat de miile de salariaţi ai cooperaţiei de consum în cei 45 de ani de comunism.
Ce-a făcut Amironesei la Botoşani au făcut şi omologii săi din întreaga ţară. Nu vor fi pedepsiţi vreodată pentru că nimănui nu i-a păsat şi nu va păsa de fosta avere a cooperaţiei de consum, o avere uriaşă risipită de nişte neisprtăviţi. Dar parcă cu industria ţării s-a întâmplat altfel?!
Busuioc bătut în masă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Ferice de-această casă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
C-are o fată frumoasă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Şade la gherghef şi coasă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Nu ştiu, ncoasă sau descoasă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Dar la lacrimi ştiu că varsă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Se mărită şi ne lasă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Cu inima friptă-arsă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Că se mărită în alt sat,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Cu un flăcău frumos şi-nalt,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
S-aprindem o lumânare,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Să vedem ce zestre are,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Zestre are până-n pod,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Şi pânză lată de-un cot,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Ştergărelul cel de in,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Ce-mi şterge gura de vin,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Şi de vin, şi de cârnaţi,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
C-aşa-i din bătrâni rămas,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
De nu ne daţi bcârnaţi şi vin,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
La anul nu mai venim,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Rămâneţi cu bine, fiţi fericiţi,
Din fericire şi bucurie,
Să vă dea Domnul,
Tot ce doriţi!
(Colind din zona Voronei – Botoşani)
Ioan Rotundu: Tuturor cititorilor acestui blog le doresc un Crăciun fericit, multă linişte sufletească, sănătate şi împlinirea tuturor dorinţelor. La mulţi ani!
