Anul 2009 a fost pentru mine unul mulţumitor din punct de vedere profesional. În primul rând că am reuşit şi în acest an, ceea ce fac de 16 ani încoace, să menţin politica redacţională a Publicaţiilor Jurnalul la un nivel de sinceritate cât mai apropiat de realităţile vremurilor trăite. Spun apropiat pentru că şi eu, şi colegii din redacţie, a trebuit să facem şi câteva concesii constând în a trece cu vederea unele evenimente, sau a le trata mai la suprafaţă. Au fost evenimente mai mult de natură economică, menite să ne protejeze veniturile financiare din publicitate, singura noastră sursă financiare care ne permite să existăm. În fond, consider că este corect ca atunci când un agent economic îţi oferă o oportunitate publicitară aducătoare de bani, tu să nu-l împroşti cu noroi.
În ciuda multor dorinţe ale unor politicieni locali de a nu ne mai vedea apărând la ora 00.00 cu o nouă ediţie aducătoare de dezvăluiri despre activităţile lor necurate, noi am continuat să fim prezenţi pe tot parcursul anului, provocându-le „cioclilor” noştri multe nopţi de coşmaruri.
Tot în acest an am reuşit să aduc blogul de faţă în fruntea elitei naţionale a blogerilor. Oricine poate controla spusele mele accesând linkul trafic.ro, care a indicat în cursul anului şi plasarea în primele 100 de locuri în plan naţional într-un clasament de peste 3.000 de bloguri. De departe, „blogul lui Rotundu” a devenit cel mai citit blog botoşănean.
Acest succes a fost posibil cu aportul nemijlocit al cititorilor, care au manifestat interes constant faţă de comentariile postate, şi le mulţumesc pentru că m-au inclus în preferinţele lor zilnice . Cei care sunt familiarizaţi cu navigarea pe Internet au postat şi comentarii care au fost vizualizate, una din condiţiile de postare a comentariilor fiind aceea de a se folosi o adresă de mail validă şi nu una improvizată sau de ocazie.
Şi în plan personal pot să mă laud că am înregistrat câteva succese. În primul rând am reuşit să lansez volumul intitulat „Masoneria botoşăneană – scurt istoric”, rod al muncii mai multor ani şi a parcurgerii unui material bibliografic voluminos şi extrem de dispersat.
Editorul „Agata”, prin directorul Ioan Istrati, a declarat că a fost cea mai bine vândută carte din câte a editat. Dealtfel, volumul se adresează acelor persoane care au un bagaj de cunoştinţe generale mai larg şi mai bine consolidat decât în mod obişnuit şi care pot înţelege fenomenul masonic fără a-l interpreta prin anumite prejudecăţi însuşite empiric.
Tot în acest an, în luna septembrie, am lansat cel de-al treilea volum ce-mi poartă semnătura, intitulat „Politică, alcool şi tutun”. Volumul cuprinde proză scurtă ce surprinde evenimente din viaţa politică botoşăneană postdecembristă, cu indicarea în clar a numelui politicienilor vizaţi şi care tratează fapte reale, consemnate şi în paginile presei locale din epocă, fără însă a fi tălmăcite în substratul lor.
Aş fi vrut să închei anul şi cu lansarea unui volum de reportaje, intitulat „Botoşanii, aşa cum ni i-a dat Dumnezeu”, dar n-am putut să-mi văd dorinţa împlinită din mai multe motive ce nu ţin numai de mine. Sper să fie un eveniment editorial de început de an 2010.
Aşadar, una peste alta, din punct de vedere profesional şi ca realizări personale nu am a mă plânge de anul care ne va părăsi peste câteva ore.
Păşesc în noul an cu gândul de a fi cât mai aproape de miezul evenimentelor şi a le comenta cât mai obiectiv posibil, dar şi cu gândul de a-i ajuta pe politicieni să devină mai buni, nu prin declaraţiile din interes electoral, ci prin faptele lor. Iar sprijinul meu va consta în a-i critica cât mai neiertător, persiflându-i şi ironizându-i prin a folosi cât mai iscusit arma numită pamflet. Doresc ca în anul 2010 să ne reîntâlni sănătoşi cu spor în casă. La mulţi ani!
written by Ioan Rotundu
 Cum spuneam în comentariul anterior, la Botoşani, în decembrie 1989 n-au fost evenimente violente sau sângeroase. Cu toate acestea avem „eroi ai revoluţiei” cu acte în regulă. În ce constă eroismul lor, e greu de spus! Dar să aducem în actualitate o serie de „acte revoluţionare” care s-au consumat în acele zile ale unui decembrie ce va intra în istorie nu ca o revoluţie împotriva comunismului, ci ca o lovitură de stat împotriva lui Ceauşescu.
În acele zile tulburi de decembrie, preoţii n-au putut rezista dorinţei de a nu fi în fruntea noii puteri ce se contura. Dar, pentru a-şi face loc în scaune cât mai înalte, trebuiau daţi jos cei care se aflau deja aşezaţi. La Botoşani, preoţii i-au purtat sâmbetele părintelui protopop Grigore Deaconu. L-au prins, i-au dat câţiva dupaci şi şuturi în fund, l-au fugărit printre blocuri, dar nu l-au mai ajuns, că părintele şi-a suflecat poalele sutanei şi s-a dovedit a fi iute de picior.
De dat, l-au dat jos din scaunul de protopop, numai că apăruse o altă dilemă. Pe cine să pună în loc, că erau cam multişori cei care râvneau la scaunul cu pricina. Până la urmă, cei mai viclean s-a dovedit a fi un părinţel anonim, cu parohie la Dobârceni, pe nume Lucian Leonte (foto). Acesta, ajutat de alţi preoţi mai învârstă, care vedeau în tinerelul preot omul potrivit şi neatins de „boala turnătoriei” la Securitate, a fost susţinut la Mitropolia Iaşilor şi uns protopop.
Numai bine ce s-a văzut aşezat în scaun şi, proaspătul protopop s-a răfuit mai întâi cu cei care l-au ajutat să fie înscăunat. Preotul Vitalie Zare, cel mai convins susţinător al său, a fost mazilit din toate funcţiile importante deţinute şi trimis să predice la ţară. Mihai Popa, preotul de la biserica Uspenia, a fost răspopit. Preotul Teodor Candrea, poate singurul revoluţionar adevărat al Botoşanilor, a fost marginalizat şi el. Cam aceasta a fost revoluţia în tagma preoţilor botoşăneni.
În tagma muncitorilor, revoluţia a constat în a da jos directorii de fabrici şi uzine şi a pune alţii, „cu faţă umană”, cum a dat indicaţie tătuca Iliescu. Grupuri de muncitori, ieşiţi cu învoirea lor din producţie, organizau şedinţe peste şedinţe pentru a hotărî viitorul director. Hoarde de tineri fără căpătâi, constituiţi în grupuri de presiune, umblau prin instituţii şi strigau „jos directorul”.
Un astfel de grup a nimerit şi în biroul lui Dumitru Sandu, directorul Centrului de Calcul Botoşani. Nu prea ştiau ei, tinerii, cam ce treburi se învârt prin acea instituţie, dar cineva le dăduse de băut ca să-l dea jos pe Sandu. Numai că nici Sandu nu era un fitecine. Uns cu multe alifii pe care i le oferea din plin Securitatea, unitatea fiind una de interes pentru Securitate, plină de curvuliţe care acţionau la ordin, Sandu şi-a dat seama cam cu cine are de-a face.
I-a dus întâi prin incinta Centrului. Tinerii vedeau prima oară cum arăta un calculator, voluminos cât un dulap. Văzând viteza ameţitoare a benzilor magnetice, comparau calculatorul cu un motor ambalat sau cu cureaua de transmisie. La vederea monitoarelor de la calculatoarele primitive, dar atunci ultramoderne, R311, au concluzionat că sunt televizoare speciale, cum numai prin filme au mai văzut.
După ce „vizita de lucru s-a terminat”, Sandu i-a adunat din nou în biroul său şi a scos o sticlă de Ashkelon, coniac evreiesc din care primise un carton întreg de la un ştab de la partid pentru că-i angajase fiica. Prima sticlă a fost urmată de o alta, şi tot aşa. Sandu, care era om antrenat în a bea tărie, i-a torpilat rău de tot pe „revoluţionarii” care-i voiau capul. Pe la un 12 de noapte, i-a aşezat stivă sub gardul Tribunalului şi s-a dus în treaba lui. După acest eveniment n-au mai venit alţi „revoluţionari” să-l schimbe din funcţie.
Prin centrul istoric al Botoşanilor, la librăria „Eminescu” un grup de puşcăriaşi în frunte cu Mircea Voroneanu (omul a delapidat peste o sută mii lei la un CAP şi a scăpat de plutonul de execuţie printr-o minune, dar a făcut 18 ani închisoare) au spart vitrina şi au scos în stradă cărţile lui Ceauşescu, dându-le foc. A dat peste ei celebrul miliţian Călin, care habar nu avea ce se întâmplase cu Ceauşescu. Brusc, puşcăriaşii au abandonat „cititul” şi s-au dat la Călin. L-au dezbrăcat la izmene şi l-au trimis, apoi, la sediu. A scăpat ieftin Călin!
Cam acestea au fost faptele revoluţionarilor botoşăneni din decembrie 1989. Iar pentru că au acţionat cu vitejie proletară şi au fost suficient de şmecheri, 15 dintre ei au devenit revoluţionari cu acte legale, beneficiind de toate privilegiile conferite prin lege, inclusiv câte un ha de teren din partea primăriei Botoşani.
Iată numele a 14 din cei 15 revoluţionari botoşăneni: Mitică Gavriliuc, Ştefan Sârghia, Adrian Ochişor, Vasile Toma, Vasile Hălăşanu, Gheorghe Zaharia, Toader Candrea, Gheorghe Marcu, Constantin Ilişescu, Gheorghe Avăcăriţei, Constantin Dăscălescu, Theodor Cojocariu, Ioan Apaţie, Romeo Mihalache. Singura lor nemulţumire poate fi doar aceea că vreme de zece ani nu pot vinde hectarul de pământ primit de la Primărie. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-am pricopsit numai cu 15 revoluţionari. Puteau fi mai mulţi, ceea ce şi pe noi ne-ar fi costat mai mult!
written by Ioan Rotundu
Aşa cum spuneam în comentariul meu anterior, după evenimentele din decembrie 1989 primul lucru pe care l-am distrus a fost industria ţării. Iar primii care au purces la distrugerea ei au fost chiar cei pe care Ceauşescu îi numea proprietari – producători – beneficiari, adică muncitorii. Ei au fost cei care au dat jos directorii buni, competenţi şi au pus în loc nişte momâi, nişte nulităţi profesionale care nu le cereau să muncească şi îi plăteau fără să le mai cuantifice munca prin producţia fizică realizată sau vreun alt indicator de eficienţă.
Aceşti directori instalaţi în funcţie de către „competenţii revoluţionari” au efectuat angajări fără nici o noimă, grăbind prăbuşirea economică a fabricii. După ce-au făcut praf producţia, după ce au pierdut pieţele de desfacere şi după ce fabrica nu mai avea nici o leţcaie din care să le plătească salariile, cohortele de muncitori au ieşit în stradă. Să ne amintim de acele şiruri de muncitori care veneau din zona industrială spre piaţa centrală a Botoşanilor strigând că „Noi nu ne vindem ţara!”. Din păcate şi spre ruşinea lor nici nu mai aveau ce vinde.
Abia după ce muncitorii au pus fabricile pe chituci au venit profitorii, cei pricepuţi în „inginerii financiare” şi a ciugulit ce se mai putea. Dacă prin ţară s-au găsit profitori care au fost capabili să pună mâna pe câte o fabrică, s-o modernizeze şi s-o facă competitivă pe piaţa naţională şi externă, Botoşaniul a fost văduvit de un astfel de noroc, fie el şi din partea unui astfel de profitor. Praful s-a ales din industria grea şi electrotehnică a judeţului, din cea constructoare de maşini cât şi din fabricile unicat pe ţară cum au fost cea de Articole Tehnice din Cauciuc sau cea de Izolatori electrici. Unde-i celebra Filatură de In şi Cânepă care asigura prelucrarea culturilor de in şi cânepă din judeţ? Am rămas doar cu amintirile.
Nici ţăranii nu s-au lăsat mai prejos şi şi-au bătut joc din munca lor de peste 30 de ani de colectivizare. Mai întâi au fost împărţite animalele. Căpoşii satelor, tocmai cei care nu munceau la CAP, au luat cele mai frumoase animale. Cei mai necăjiţi s-au mulţumit cu câteva cărămizi desprinse din zidurile grajdurilor şi câteva coli de azbociment. S-au distrus sute de ha de viţă-de-vie şi livadă tinere, aflate în primii ani de rod. Şi-au dat în cap fii la părinţi, nepoţi la bunici, s-au înjunghiat fraţii între ei numai să pună mâna pe o bucată de pământ. Acum, sângele fratricid vărsat în primii ani de după decembrie 1989 se constată că a fost inutil, de vreme ce pământul râvnit stă pârloagă iar proprietarii lui de drept culeg căpşune în Spania sau struguri în Sicilia.
Dacă muncitorii, ţăranii şi-ar fi respectat munca lor, o parte din fabrici existau şi astăzi, menţinând locuri de muncă, grajdurile ar fi devenit ferme zootehnice ce puteau beneficia de fonduri europene, fermele pomicole ar fi exportat fructe ecologice, grădinile de zarzavaturi ar fi aprovizionat piaţa Botoşanilor şi nu am mai fi făcut mâncare cu pătrunjel, mărar, morcovi, ardei aduse de-aiurea şi modificate genetic, că nu mai are borşul gustul celui de la părinţii sau bunicii trăitori la ţară. Până şi borşul pe care-l turnăm în oală este produs pe cale chimică şi nu prin fermentaţie naturală, ca cel umplut cu huşte din tărâţele de grâu.
La Botoşani, în decembrie 1989, n-au fost acte de violenţă, nu s-au produs încăierări între forţele de ordine şi populaţia adunată să caşte gura la „vitejii revoluţionari” care le vorbeau din balconul Palatului politico-administrativ al fostului PCR. Unii „revoluţionari” erau chiar foşti activişti PCR de frunte, precum Viceslav Popescu, fost prim-secretar UTC la nivel de Botoşani, ajuns activist de vază şi de bază al PCR. Până s-a dumerit adunătura cine le vorbeşte, ca să-l huidui, Popescu le-a tras o cuvântare de zile mari. Au mai fost şi alţii şmecheri care s-au amestecat printre cei intraţi în sediul PCR, care au privit atent la desfăşurarea evenimentelor şi care au mirosit că-i rostul de căpătuială pe viaţă. Despre aceşti şmecheri şi alţii ca ei voi reveni în comentariul de mâine.
written by Ioan Rotundu
Zilele evenimentelor din decembrie 1989 m-au găsit pe post de şef birou personal la Federalcoop Botoşani, pentru cei mai puţin avizaţi Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum. În această calitate aveam multe atribuţiuni de dus la îndeplinire. Cea mai stringentă, dar veche de vreun an de zile, era o sarcină primită de la Securitate.
Trebuia ca în termen de trei luni de zile să colectez de la toate maşinile de scris de la unităţile din judeţ un text – test cu caractere mari şi mici şi să predau întreg teancul ofiţerului de securitate Malkoci.
Tipul, un ungur de treabă, m-a păsuit de vreo trei ori câte trei luni, eu motivând că n-am reuşit să strâng toate acele texte test. Se apropia sfârşitul de an şi-şi cam pierduse răbdarea cu mine. Aşa că venea zilnic să vadă câte teste mai am de primit din judeţ.
În ziua de 21 decembrie 1989 aveam în birou doi ofiţeri de la Securitate. Malkoci care număra textele test adunate din judeţ şi un tânăr ofiţer Popa, cam infatuat, care mă verifica la gestiunea documentelor secrete. Pe atunci cele mai severe secrete erau cursurile valutare pe cele două relaţii: criling ţări socialiste şi devize libere.
Când la radio s-a anunţat fuga lui Ceauşescu, Malkoci a dispărut imediat. Popa a coborât în curte şi privea la salariaţii care se adunau agitaţi şi bulversaţi de evenimentul produs. După câteva minute a dispărut şi Popa.
Preşedinte al Federalcoop era Aneta Feodorov, fostă vicepreşedintă a Consiliului Judeţean pentru Controlul Activităţii Economice şi Sociale, căzută în dizgraţiile primului-secretar Iulian Ploştinaru şi trimisă şefă la Cooperaţia de consum, ca un fel de pedeapsă.
Feodorov era adepta unei discipline de fier. Nu permitea nici un fel de abateri. În ziua de 21 decembrie se afla în biroul său, unde se pregătea pentru susţinerea tezei de doctorat, ea semnând deja corespondenţa cu titlul de dr.ing. Zgomotul din curte i-a atras atenţia, aşa că a coborât să facă ordine. Când s-a dumirit ce s-a întâmplat, s-a retras în biroul său de preşedinte şi, potrivit secretarei de atunci, ar fi exclamat: „S-a ales praful din teza mea de doctorat!”
În toată acea nebuneală, eu m-am dus spre sediul Palatului politico-administrativ, cum se mai numea sediul PCR. Aici, deja multă lume pătrunsese în sediu, se aruncau pe geam cărţile lui Ceauşescu şi li se dădeau foc, iar câţiva se chinuiau să smulgă lozinca de pe frontispiciul clădirii. Un muncitor de la garajul cooperaţiei, Spetcu, dăduse iama prin cantina de la subsol. Avea sânul plin cu preparate din carne, iar din buzunar îi atârnau bucăţi de cabanos. Când m-a văzut, a exclamat: „Uite ce mănâncă ăştia!”
Pentru că n-aveam a căsca gura la acea adunătură care habar nu avea ce se întâmplase cu adevărat în ţară, am revenit la sediul UJCC. La timp, pentru că se dăduse alarma la gărzile patriotice, iar eu, care eram comandant de pluton, trebuia să organizez distribuirea armelor şi a muniţiei.
Cineva a lansat zvonul că sunt atacate depozitele noastre de la gară. Ne-am urcat o grupă într-un ARO şi ne-am deplasat la gară. Aveam toţi cartuşe pe ţeavă, se putea întâmpla oricând vreo nenorocire dintr-o neglijenţă de mânuire a armei, dar cui îi păsa. La depozite era linişte, aşa că ne-am întors în curtea sediului fără vreun act de bravură.
Spre seară s-a organizat paza sediului. Peste gard, la Poştă, paza era asigurată de militari. Ţineam legătura cu comandantul lor, ca în caz de vreun atac să putem colabora, dar mai ales să ne atacăm reciproc. Pe la miezul nopţii ni s-a ordonat să ocupăm poziţie de tragere în zona Poştei, cu faţa spre piaţa centrală şi biserica Sf. Gheorghe, fiindcă se anunţase că dinspre piaţă vin teroriştii să atace Poşta. Unul dintre şoferii de la garaj, de frică sau de emoţie, s-a scăpat pe el în poziţia de tragere. Nu-i păsa nimănui de el, fiecare fiind preocupat să-şi apere pielea. Din nou alarma a fost falsă. Ne-am întors cu curtea unităţii şi s-au predat armele la rastel. După care s-a băut până dimineaţa.
A doua zi, Feodorov a avut curajul să vină la serviciu şi să-mi ceară situaţia prezenţei. I-am recomandat s-o lase mai moale, că deja salariaţii fac bisericuţe împotriva ei. Printre salariaţii cei mai „revoluţionari” s-au arătat a fi femeile de la contabilitate şi de la Oficiul de calcul. Exact acei salariaţi care tăiau frunze la câini prin birouri, ei fiind scutiţi de muncă în teren pentru realizarea planului la achiziţii, producţie prestări şi de desfacere.
Zilele au trecut, iar agitaţia printre salariaţi era tot mai mare. Se voia schimbarea din funcţie a doamnei Feodorov. Grupul de „revoluţionari” era condus de Constantin Amironesei, secretarul de comitet PCR, care râvnea de mai mult timp la funcţia de preşedinte. I-am atenţionat pe salariaţi că vin vremuri grele, că unii dintre ei vor fi trecuţi în şomaj, că vor avea patroni care-i vor pune la muncă şi nu la tras mâţa de coadă. Râdeau de mine şi nu pricepeau rostul cuvintelor ca şomaj sau patron.
Majoritatea salariaţilor erau oameni în vârstă, crescuţi şi educaţi în spirit de hurtă comunistă. Voiau bani mulţi pe muncă puţină şi ineficientă. Amironesei le-a promis aşa ceva. L-au ales preşedinte, iar în câţiva ani praful s-a ales din Federalcoop. L-a vândut Amironesei bucată cu bucată şi l-a băut. Urca treptele până la biroul de la etaj în patru labe, spre bucuria celor câţiva salariaţi rămaşi prin imensitatea birourilor că n-are cine să-i întrebe de activitate. Amironesei umblă beat şi acum. L-a părăsit nevasta, şi-a distrus familia, dar a distrus şi un patrimoniu creat de miile de salariaţi ai cooperaţiei de consum în cei 45 de ani de comunism.
Ce-a făcut Amironesei la Botoşani au făcut şi omologii săi din întreaga ţară. Nu vor fi pedepsiţi vreodată pentru că nimănui nu i-a păsat şi nu va păsa de fosta avere a cooperaţiei de consum, o avere uriaşă risipită de nişte neisprtăviţi. Dar parcă cu industria ţării s-a întâmplat altfel?!
written by Ioan Rotundu
Busuioc bătut în masă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Ferice de-această casă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
C-are o fată frumoasă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Şade la gherghef şi coasă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Nu ştiu, ncoasă sau descoasă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Dar la lacrimi ştiu că varsă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Se mărită şi ne lasă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Cu inima friptă-arsă,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Că se mărită în alt sat,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Cu un flăcău frumos şi-nalt,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
S-aprindem o lumânare,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Să vedem ce zestre are,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Zestre are până-n pod,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Şi pânză lată de-un cot,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Ştergărelul cel de in,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Ce-mi şterge gura de vin,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Şi de vin, şi de cârnaţi,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
C-aşa-i din bătrâni rămas,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
De nu ne daţi bcârnaţi şi vin,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
La anul nu mai venim,
Asta-i sara, sara lui Crăciun,
Rămâneţi cu bine, fiţi fericiţi,
Din fericire şi bucurie,
Să vă dea Domnul,
Tot ce doriţi!
(Colind din zona Voronei – Botoşani)
Ioan Rotundu: Tuturor cititorilor acestui blog le doresc un Crăciun fericit, multă linişte sufletească, sănătate şi împlinirea tuturor dorinţelor. La mulţi ani!
written by Ioan Rotundu
În chiar Ajunul Crăciunului, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani Mihai Ţâbuleac a pregătit botoşănenilor cel mai urât mirositor cadou, acela de a-i pune să plătească apa consumată după regulile sale şi nu după cele ale normalităţii şi legalităţii. Dacă avem în vedere că această decizie aberantă, tupeistă şi neruşinată a fost luară într-o perioadă când tot creştinul se pregăteşte să sărbătorească Naşterea Domnului, actul mişelesc al preşedintelui este mult mai mârşav şi condamnabil. Numai Anticristul ar fi putut lua o astfel de decizie în preajma unei asemenea importante sărbători a creştinătăţii. Iar dacă Ţâbuleac a luat-o cu toată convingerea şi puterea minţii sale, el nu poate fi considerat creştin, ci asemuit Anticristului.
Încă din vară am atras atenţia Ia botoşănenilor că se pregăteşte o mare măgărie, iar artizanul acesteia este chiar preşedintele CJ, aservit unei grupări mafiote care urmăreşte să pună mâna pe societatea Apa Grup, firele acestei grupări ducând la Iaşi, mai exact la primarul Gheorghe Nechita, dorohoian de-al nostru vândut diavolului roşu (a se înţelege social-democraţia de sorginte bolşevică).
Spuneam în vară că un prim pas în a se pune mâna pe Apa Grup este acela de a curăţa societatea de datoriile împovărătoare prin transferarea patrimoniului acesteia asupra unei societăţi nou înfiinţate. Iată că acea societate a fost înfiinţată sub numele de SC Nova AQUA Serv SA Botoşani.
Apoi, din planul de privatizare a serviciului de distribuţie a apei mai făcea parte creşterea preţului apei la un nivel profitabil pentru viitorii patroni, lucru ce s-a realizat de asemenea. Mai trebuia găsită o formulă de încasare a apei care să nu dea dureri prea mari de cap viitorilor patroni. Aşa s-a născut teza ca cetăţenii să nu mai plătească consumul de apă după contorul individual, ci după unul colectiv, care să permită şi taxarea pierderilor de apă de la subsolurile de bloc.
Cu privire la ţevile de la subsolurile de bloc trebuie precizat că s-a comis o mare nedreptate când acestea au fost considerate proprietate privată. De fapt, ele sunt mijloace de distribuţie a apei către beneficiarii din apartamente aflate în prelungirea conductei stradale. Eu sunt proprietar pe ţeava ce-mi intră în apartament şi nu pe cea ce intră în bloc, care este ţeavă de transport şi nu de consum. De vreme ce am fost obligat să-mi pun contor individual, să plătesc taxă periodică de verificare şi să permit accesul în proprietate pentru citirea de control, de ce acum investiţia mea este ignorată şi sunt pus să plătesc din nou la hurtă.
Mult fluturata teză că ţevile de la subsol sunt proprietate în condominiu este falsă şi îşi are originea în mentalitatea rămasă de la regimul comunist de a pune totul la grămadă şi a împărţi după nevoi. Nu mă interesează ce nevoi au alţii, mă interesează ca eu să plătesc preţul corect a ceea ce consum în interes propriu.
Preşedintele Mihai Ţîbuleac a luat decizia aceasta, prin care nemulţumeşte zeci de mii de botoşăneni, crezând că până la alegerile din 2012 vom uita şi-l vom vota din nou. Se înşeală amarnic! Ţâbuleac este membru marcant al Partidului Democrat – Liberal. În alegerile prezidenţiale lui Cătălin Flutur, preşedintele PDL, nu-i venea să creadă că botoşănenii l-au votat masiv pe Geoană şi nu pe Băsescu, care prin Guvernul Boc a dat bani mulţi judeţului. L-a trezit din visare realitatea votului. Numai aşa a putut constata că botoşănenii, ca mulţi români, au sancţionat prin vot greşelile Guvernului Boc.
Flutur să ia aminte că în 2012 va candida din nou la primărie. Să nu se mire că, deşi a schimbat în bine faţa Botoşanilor şi va mai face multe lucruri bune şi utile până la următoarele alegeri locale, botoşănenii nu-l vor mai vota. Şi asta datorită deciziei lui Ţâbuleac, care va genera multă ură împotriva PDL şi a oamenilor săi.
Corect ar fi ca Flutur, în calitate de preşedinte PDL, să iasă public şi să anunţe că partidul său îi retrage lui Ţâbuleac sprijinul politic în CJ şi că el, ca primar şi preşedinte PDL, se delimitează de decizia lui Ţâbuleac şi o condamnă cu fermitate. Să-l lase pe Ţâbuleac să-şi asume de unul singur responsabilitatea gestului său necugetat, necreştinesc, imoral şi total sfidător la adresa noastră. Să-l judecăm noi! Dar s-o facem până nu va fi prea târziu!
written by Ioan Rotundu
Fără îndoială că Biserica Ortodoxă Română a jucat un rol important în formarea culturii şi educaţiei poporului român, a formării primelor lăcaşuri de învăţământ şi a răspândirii învăţăturilor în lumea oraşelor şi a satelor. Chiar dacă sunt voci ale istoricilor care clamează faptul că BOR a fost o piedică în răspândirea scrierii cu grafia latină şi a învăţării acestei limbi, în favoarea alfabetului chirilic şi a limbii slavone, meritul preoţilor ortodocşi din punctul de vere al rolului jucat în formarea culturii şi civilizaţiei poporului român nu poate fi ignorat sau minimalizat.
Când am luat act că Emil Boc a primit binecuvântarea preşedintelui Băsescu de a numi ministru al Culturii pe ungurul Kelemen Hunor, m-am întrebat de ce Preafericitul Patriarh Daniel n-a luat atitudine, n-a protestat public, mai ales că şi BOR ar avea de suferit de pe urma acestei numiri, Kelemen urmând a fi un ministru fiind catolic pus şef peste Biserica Ortodoxă majoritară.
Ieri am aflat că Patriarhul a luat atitudine, dar nu ca să apere cultura şi unitatea de limbă a poporului român. Patriarhul era îngrijorat că viitorul ministru Kelemen va dirija mai mulţi bani către Biserica Catolică decât către BOR. Deci, la vreme de restrişte pentru poporul român, la vreme de criză morală şi economică, părintele spiritual al acestei naţiuni este preocupat să primească cât mai mulţi bani din bugetul public.
Faptul că mii de copii din întreaga ţară, asistaţi social, nu mai primesc bani de mâncare, faptul că mii de bătrâni ajunşi cazuri sociale nu pot fi internaţi într-un azil pentru că nu mai sunt bani, ca să aduc în prim plan numai două aspecte de ordin social aflate în profundă criză financiară, nu l-a impresionat pe Patriarh.
Situat pe o astfel de poziţie, total necreştinească, de la Patriarh nu mai putem avea nici o pretenţie de a lupta pentru salvarea culturii române să nu ajungă pe mâna unui ungur. În înţelepciunea populară românească există zicala că de vrei să fii respectat, trebuie să respecţi. Cum vrea Preafericitul Patriarh Daniel să fie respectată BOR, când această instituţie şi-a abandonat proprii credincioşi într-un moment istoric crucial?
Tot ieri, Traian Băsescu a depus, în faţa Parlamentului României, jurământul pentru reinvestirea în funcţia de preşedinte. Mai mulţi parlamentari au lipsit, considerând că preşedintele nu merită să se bucure de respectul şi atenţia lor. Gestul lor este unul lipsit de bună creştere, de educaţie civică, de respect faţă de o instituţie a statului, fiind nişte parlamentari mărunţi ca valoare politică, să-i lăsăm să moară pe limba lor.
Nu pot însă să fiu de acord cu gestul lui Crin Antonescu. Ca preşedinte al PNL, ca funcţie în conducerea Senatului României, Antonescu n-avea dreptul să lipsească. Că nu-l respectă pe Băsescu ca om, este una, dar să nu-l respecţi ca funcţie supremă în stat este deja cu totul altceva. Este un act de impoliteţe faţă de poporul român, faţă de liberalii din partidul pe care-l conduce şi nimic nu-i poate scuza gestul.
Şi iar recurg la zicala populară şi constat că devreme ce Crin Antonescu nu mă respectă, nu-mi respectă poporul de care aparţin, eu de ce l-aş respecta, poporul de ce l-ar respecta?
Tot ieri, dar mai spre seară, parlamentarii s-au întrunit în şedinţă omagială dedicată celor 20 de ani scurşi de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Din 470 de parlamentari, în sală au luat loc doar 120. Restul si-au văzut de ale lor. Nici membrii Guvernului Boc n-au considerat să fie prezenţi. Pentru toţi aceştia, tinerii care au murit în acele zile de decembrie însângerat nu mai reprezintă nimic. Acei eroi nu mai merită respectul unora din aleşii neamului. Cel puţin aşa au dat de înţeles, prin gerul lor, acei aleşi.
Respectă, ca să fii respectat este sfatul părinţilor şi a bunicilor transmis fiilor şi nepoţilor! Crin Antonescu, parlamentarii lipsă de la şedinţa omagială, guvernanţii n-a avut cine să lei dea un asemenea sfat.
written by Ioan Rotundu
Am sperat până în ultimul moment că preşedintele Băsescu nu va accepta lui Boc să cedeze Ministerul Culturii ungurului Kelemen Hunor. Aseară, ascultând ştirile de la ora 18.00 la radio Europa FM, l-am auzit pe Emil Boc dând citire listei cu miniştrii noului său cabinet. Iar în fruntea Ministerului Culturii a fost nominalizat Kelemen Hunor. N-am nimic cu ungurii, am prieteni printre ei, îmi sunt simpatici prin modul lor de a fi strânşi uniţi peste tot în lume unde se află sau s-ar afla, îi stimez pentru naţionalismul lor greu de găsit la un alt popor. Dar tocmai pentru naţionalismul lor manifestat in extremis n-ar fi trebuit ca Ministerul Culturii să intre pe mâna unui ungur.
Între România şi Ungaria există o dispută istorică a cărei vechime se situează în jurul a o mie de ani. Ungurii, deşi popor venit din zona centrală a Munţilor Urali şi aşezat în Câmpia Panonică, trecând peste teritoriul Transilvaniei de astăzi, zonă locuită de secole de către traci şi iliri, revendică zona în virtutea unui principiu de drept internaţional: dreptului primului venit, pe motiv că zona era una pustie.
Deşi Transilvania, în istoria existenţei sale, n-a fost considerată niciodată teritoriu al Regatului Ungar, ci voievodat sau principat aflat sub ocupaţia Regatului, totdeauna ungurii l-au considerat teritoriul lor istoric. De-a lungul istoriei Transilvaniei, iredentismul şi şovinismul maghiar a făcut multe victime în rândul populaţiei autohtone de origine română. Din nefericire, trăim o perioadă când acest iredentism şi şovinism maghiar a recidivat într-o formă violentă, nu numai în zona Transilvaniei, dar şi în zonele Slovaciei, Sloveniei şi Croaţiei. Putem vorbi de o mişcare naţionalistă a ungurilor, cu scop de revendicare teritorială.
Ori, a da Ministerul Culturii pe mâna unui ungur tocmai într-un asemenea moment total duşmănos României, este un act de trădare a Neamului românesc dar şi a Ţării. Cum ne putem noi imagina că un ministru ca şi Kelemen va promova în plan internaţional identitatea culturală şi de limbă a românilor din provincia Transilvania, declarând că acest teritoriu este unul românesc din totdeauna şi că Ungaria n-ar drepturi istorice asupra lui?
Cum ne putem imagina că acest Kelemen va promova în plan internaţional tradiţiile maramureşene, în speciale cele oşene, vechi de pe vremea romanilor, zonă cunoscută şi sub denumirea de Dacia Liberă?
Cine-şi imaginează că sub Kelemen românii din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş vor mai avea identitate culturală, îşi vor mai putea afirma tradiţiile moştenite de secole, se înşeală amarnic. Stau şi mă întreb câte monumente istorice româneşti vor dispărea de pe teritoriul Transilvaniei şi câte alte monumente maghiare vor răsări, întru cinstirea ”eroilor” lor, care de fapt sunt nişte criminali ce-au omorât cu sânge rece românii.
Prin cedarea Ministerului Culturii către ungurul Kelemen Hunor, clujanul premier Emil Boc, ca transilvănean, şi-a trădat conaţionalii şi a întinat naţionalismul tradiţional, ajuns model şi pentru românii din celelalte provincii ale ţării. Boc a întinat memoria marilor patrioţi transilvăneni, a revoluţionarilor de la !848, a reprezentanţilor iluminismului care au format mişcarea de libertate şi egalitate a românilor cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană.
Cum rămâne cu scrierile cele mai importante ale fondatorilor Şcolii Ardelene? Mă refer la “Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor” de Samuil Micu, “Hronica românilor şi a mai multor neamuri” de Gheorghe Sincai, “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” de Samuil Micu şi Gheorghe Sincai, “Istoria pentru începutul românilor în Dachia” şi” Disertaţie pentru începutul limbii române” de Petru Maior şi “Lexiconul de la Buda“, primul dicţionar etimologic al limbii române. În nevolnicia sa de a se menţine la putere cu orice preţ, Boc a trădat ceea ce naţiunea română are mai scump: identitatea culturală şi de limbă.
Dar trădătorul cel mai vinovat este preşedintele României, Traian Băsescu. El putea opri acest act necugetat de la da cultura română pe mâna unui ungur şi n-a făcut-o. Dominat de dorinţa de putere, Băsescu s-a înscris deja în rândul marilor trădători de Neam şi Ţară. Cândva, astfel de trădători erau spânzuraţi sau împuşcaţi. Astăzi, trădătorul de Neam şi Ţară va jura în Parlament credinţă poporului pe care l-a trădat. Ce vremuri mi-au fost date să trăiesc!
written by Ioan Rotundu
Guvernul Boc IV nu se anunţă a fi unul care să-i fericească pe români şi să-i scape de criza economică. Din acest punct de vedere, semne proaste Anul Nou 2010 are! Am avut de ales între răul cel mic, bădărănia politică care-l caracterizează pe preşedintele Băsescu şi răul cel mare, Mircea Geoană, cel dispus să pună România pe tava poleită cu Tratatul Ribbentrop – Molotov a Rusiei lui Putin.
Am ales răul cel mic, iar Băsescu ne trimite acum la plată poliţele pe care electoratul i le-a semnat în alb. Guvernul Boc IV este prima dintre aceste poliţe şi să sperăm că va fi şi cea mai costisitoare pentru popor, celelalte urmând a fi mai ieftine. Că vom primi la plată şi alte poliţe, pentru că aşa-i feleşagul lui Băsescu. Negru-n cerul gurii şi iute legătoriu, cu ajutorul DNA, a celor care-i stau potrivnici.
Însă nu despre preţul pe care-l vom plăti pentru că i-am dat preşedintelui Băsescu cel de-al doilea mandat am eu a comenta. Mă sunt profund dezgustat de cei doi măscărici politici care vor să ne convingă că ei sunt “vocea naţională şi patriotă” care şi-a propus să ne apere de relele băsăsciene. Mă refer la Crin Antonescu şi Miorcea Geoană.
Aceşti doi măscărici, cu cont vizual nelimitat deschis la Antenele lui Voiculescu, declară ca nişte papagali (ar face-o şi de pe budă, dacă i-ar intervieva Gâdea sau altcineva de la Antene) că ei nu vor vota în Parlament Guvernul Boc IV. Măi, măi, măi ce eroi în viaţă are naţiunea română! Numai că bravura pe care vor s-o afişeze este una de bâlci politic, este o dovadă a fariseismului de care nu s-au lecuit nici după ce Băsescu i-a făcut preş la uşa Cotrocenilor cu ajutorul electoratului.
Dacă social-democratul de culoare roşie Mircea Geoană şi liberalul de culoare galbenă, Crin Antonescu sunt atât de preocupaţi de soarta acestui popor, de ce înainte de alegerile prezidenţiale n-au supus aprobării Parlamentului Guvernul Negoiţă? De ce Geoană, în calitate de preşedinte al Senatului, n-a convocat şedinţa reunită a celor două Camere? De ce parlamentarii, plătiţi cu bani grei din bugetul public s-au dus în campanie electorală, că doar n-au fost alegeri parlamentare, ci prezidenţiale? Ştiţi de ce?! Pentru că nu erau siguri de victoria lui Geoană. Dacă ar fi fost ar fi respins Guvernul Negoiţă, Băsescu, care a câştigat alegerile, ar fi desfiinţat Parlamentul. S-au ferit ca de dracul să respingă Guvernul Negoiţă, pentru a nu-şi pierde mandatul.
Declaraţia că nu vor vota Guvernul Boc IV a fost făcută de cei doi numai după ce s-au convins că Băsescu şi-a asigurat în Parlament o majoritate care să-i voteze noul Guvern. Dacă Băsescu ar fi ţinut ca în Parlament să fie supus aprobării Guvernul Negoiţă, fără a-şi asigura o majoritate transparentă, Geoană şi Antonescu ar fi declarat că votează Guvernul din interes naţional, pentru stabilitatea politică a României, afirmaţie fariseică, în realitate votul fiind dat pentru a-şi păstra fotoliile.
Aşadar, bravura declaraţiilor de ieri ale lui Antonescu şi Geoană este una falsă. Dacă Băsescu s-ar răzgândi şi ar anunţa un Guvern Boc minoritar PDL, imediat cei doi şi-ar nuanţa declaraţiile şi ar invoca votul în interes naţional. Dacă pe Geoană, ca urmaş al lui Iliescu, îl înţeleg să fie duplicitar şi mincinos, de Crin Antonescu îmi pare rău. Am avut, până de curând, reprezentarea că Antonescu este politicianul care merită mediatizat ca în 2014 să ajungă preşedintele României.
M-am înşelat în apreciere. Este la fel ca toţi politicienii ce formează actuala clasă politică. Sub acest aspect, consider că Băsescu este îndreptăţit să continue să încalce legea, numai să reformeze odată această clasă politică imorală. Dacă am acceptat ca un comunist ca Băsescu să condamne comunismul, nu văd ce ne-ar împiedica să nu-i susţinem imoralului politician Băsescu reformarea clasei politice. Părerea mea!
written by Ioan Rotundu
La comentariul meu intitulat „Lăcomia preotului Haras”, postat pe blog în ziua de 15 decembrie a.c. au fost exprimate mai multe opinii. M-am oprit asupra celei semnată de Daniel, pentru că este opinia unui preot, adică a unui slujitor al Domnului care a recunoscut cu jumătăţi de adevăruri lucruri pe care majoritatea dintre noi le cunoaştem, le înţelegem din evenimentele vieţii cotidiene sau le intuim.
Iată cum şi-a formulat Daniel opinia sa: „Botezuri ,cununii, parastase, praznice etc. Cate sunt într-un an într-o parohie? Foarte puţine. Apoi, banii ăştia merg la protopopiat, sau cum i-o fi spunând, pentru achitarea birurilor impuse de mai marii bisericii. Preotul, când merge să-şi ia salarul se alege cu o mână de chitanţe şi vine acasă cu 0 lei, asta daca nu cumva un prea sfinţit şef a editat vreo carte pe care eşti obligat să o cumperi şi pentru care trebuie să mai aduci bani de acasă. Dacă te documentai aveai să ştii că şi parohiile sunt de gradele I, II şi III iar in funcţie de gradul pe care îl are trebuie să achite o taxă pe an care începe de undeva de la 20 de milioane lei vechi. Caz concret, parohia protopopului din Dorohoi are aproximativ 6000 de familii şi este cotată de el ca fiind de gradul II, alte parohii cu 150 de familii sunt cotate tot de protopop ca fiind de gradul II, iar la taxe plăteşte şi unul şi altul 30 milioane în preajma sărbătorilor, vizavi de Crăciun şi Bobotează. Ăsta este doar un exemplu din multe altele pe care le puteai găsi dacă te documentai şi erai obiectiv. Oricum obiectivitatea nu te caracterizează. Părerea mea.”
În primul rând, părinţele, a cam trebuit să muncesc ceva la corectură, pentru a face textul cât de cât inteligibil. În al doilea rând, cred că le cam ameţeşti pe la slujba din biserică, citind de-a valma, de vreme ce-mi ceri să amestec şi eu un comentariu bazat pe gestul condamnabil al lui preot de a nu primit un mort în biserică, pentru că nu s-a achitat oarece taxă, cu considerente de organizare a Bisericii pe parohii, protopopiate, episcopii etc., gradele acestora şi leafa cuvenită preoţilor în raport de rangul bisericesc deţinut.
Iert această lipsă de cunoaştere a unui principiu general de gazetărie, dar nu pot ierta încercarea de a mă convinge, şi a convinge cititorii, că preoţii sunt săraci lipiţi pământului şi că bruma de câştig realizată o duc cu grabă la ierarhul ce-i este şef.
Dacă preoţii sunt aşa de săraci, de ce se cumpără parohiile cu sute de milioane de lei, date celui care poate aproba numirea în parohia râvnită? Înainte de 1989, în Botoşani, erau 29 de biserici mari şi late. Acum sunt peste 50. Unele cartiere nici n-au primit binecuvântarea Primăriei Botoşani de a fi botezate în vreun fel şi au deja ridicate biserică. Este şi cazul viitorului cartier Rediu, sau cum s-o fi numind în final.
În întreg judeţul, în întreaga ţară sunt puzderii de biserici aflate în diferite stadii de construcţie. Încă de la temelie au numit preot. Dacă a fi preot într-o parohie nu-i o afacere prosperă, cum se explică coada de la seminarii? Dacă parohiile nu asigură prosperitate preotului şi şefilor săi, cum se explică averea adunată de unii preoţi, avere constând în casă în parohie, apartament, vilă şi maşini luxoase? De unde atâta prosperitate? Din sărăcia pe care o invoci tu tu, Daniele?!
Apreciez bruma de sinceritate de a recunoaşte că preoţii, din încasările lunare, o cotă parte trebuie s-o predea Protopopiatului de care aparţine. Mai ştiu că unii protopopi sunt lacomi şi-i cam jumuleşte pe preoţii pe care îi au pe raza lor de competenţă. Mai ştiu că ierarhi din Mitropolia Moldovei de la Iaşi au tarife proprii pentru a sfinţi o biserică, tarif fără de care nu onorează invitaţia.
Aspectele de mai sus sunt numai câteva, dar suficient de elocvente pentru a demonstra că slujitorii Bisericii nu sunt oameni săraci, care trăiesc din mila enoriaşilor. Prosperă pe seama enoriaşilor. Biserica Ortodoxă este o instituţie religioasă extrem de bogată. Deţine averi imense, greu de conceput pentru o minte de om obişnuit.
S-a ajuns până acolo că Biserica a fost transformată, dintr-un locaş de credinţă, într-un mijloc de a acumula averi. Rapacitatea preoţilor este mai mare decât a confraţilor lor de acum o sută, două de ani sau chiar mai mult. Biserica are în momentul de faţă monopol pe comerţul cu odoare bisericeşti, controlează industria lumânărilor, este beneficiara unui câştig imens pe seama lăcaşurilor integrate în reţeaua turistică a ţării etc.
Din aceste motivă nu pot să plâng pe umărul preoţilor. Doar îi dispreţuiesc, având convingerea că lăcomia lor de pe Pământ este aspru pedepsită de Domnul pe care susţin că-l slujesc.
written by Ioan Rotundu
|
Recent Comments