 Ieri, o parte dintre reporterii norocoşi din presa locală au putut admira şi s-au putut minuna de ştiinţa chimicală a generalei Ada Macovei, privind diploma conferită acesteia de către Academia Română. Diploma îi conferă Adei Macovei, inspectorul general al Inspectoratului Şcolar Botoşani titlul ştiinţific de doctor. Mai pe înţelesul nostru, al prostimii de rând, generala s-a rostuit cu titlul de prof.dr în chimie.
Se zice că teza de doctorat ar fi susţinut-o anul trecut, dar mai pe ferite, ca să nu-şi producă emoţii publice înainte de a i se conferi titlul ştiinţific. Am încercat să aflu cum s-a intitulat lucrarea de doctorat şi cu ce-a revoluţionat ştiinţa chimiei noile sale descoperiri.
Am rămas eşuat în demersul meu, pentru că toţi cei pe care i-am întrebat s-au arătat surprinşi să afle că Ada şi-a luat doctoratul în chimie. Iată că şi-a luat! Să-i crape duşmanii de ciudă, iar ca această operaţiune nechirurgicală să se producă mai repede şi cu multe suferinţe pentru duşmani, Ada semnează documentele oficiale cu titlul de „Prof. dr.”
Când Ada a fost numită la şefia IŞJ, toată lumea bună din învăţământ a sărit ca arsă, invocând faptul că doamna divorţată şi aflată în probe politice pe la PDL nu întruneşte condiţiile de studii. Cum un doctorat durează câţiva ani, la data numirii Adei la şefia IŞJ era deja doctorantă, adică bătuse la uşa ştiinţelor chimice iar uşa i se deschisese. De ce n-a făcut uz de această calitate şi să închidă gura cârcotaşilor? N-am habar, dar cum pe la noi astfel de întrebări nu rămân mult timp fără răspuns, în câteva zile vom afla.
Cert este că Ada îi numai dr. în chimie, nu şi inginer, deci va rămâne cu numele actual de Ada şi nu va fi supranumită „ADI”, precum răposata academician doctor inginer Elena Ceauşescu. Apoi, Ada nu rosteşte ca Elena „CO(doi)” ci, ştiinţific, cum stă bine unui doctor în domeniu, adică „Carbon, oxigen 2”.
Una peste alta, ieri, arătând diploma la presă, Ada a rupt nu numai gura târgului, ci a întregului judeţ. La o aşa dovadă de cunoştinţe ştiinţifice, să vedem cine-i mai contestă funcţia şi capacitatea de manager!
Ce mai, femeia are numai calităţi: tânără, frumoasă, divorţată, deşteaptă şi cu aplecare spre politică. În faţa Adei s-au deschis largi perspective politice, iar antrenorul său în acest domeniu, deputatul Buhăianu (foto: eleva şi antrenorul ei politic), n-are decât a se mândri şi beneficia de roadele muncii sale.
Felicitări se impun a fi adresate şi conducerii Partidului Democrat – Liberal – Filiala judeţeană Botoşani, care a avut fericita inspiraţie să facă o astfel de achiziţie umană. Nu m-aş mira să aud în aceste zile că cineva de pe la PSD a făcut apoplexie în urma unui necontrolat sentiment de gelozie, Ada începându-şi cariera politică în acest partid, după care a migrat la PDL, luând urma lui Buhăianu.
Aşa stând lucrurile, nouă nu ne rămâne decât să fim politicoşi şi să respectăm ştiinţa românească, scoţând pălăria în faţa Adei.
Iar dacă află cineva cu ce-a revoluţionat Ada ştiinţa chimiei, să-mi spună şi mie. N-aş vrea să fiu luat prin surprindere când i se va acorda Premiul Nobel. Pentru ce să fie premiată? Ei na, acum mai căutăm şi noi nod în papură!
written by Ioan Rotundu
Prin publicarea pe site-ul Jurnalului a articolului intitulat „Profesorii vor să-i educe pe elevi după metodele bolşevicului Macarenko” s-a născut o vie dispută cu privire la modul actual de educaţie a elevilor în şcoli. Că s-au aprins spiritele pe seama unei astfel de teme este bine, pentru că din dezbateri publice se pot afla multe lucruri utile, se pot scoate la iveală multe disfuncţionalităţi ale sistemului.
Cred că în învăţământul actual, învăţătorii şi profesorii sunt împărţiţi în două tabere: pedagogii de modă veche şi cei de modă nouă, care luptă să-şi facă loc în sistem şi să se impună profesional. Pedagogii de modă veche sunt adepţii unui act educaţional mai aspru în constrângeri, o limitare a libertăţilor elevului. Este adevărat că libertăţile democratice, pe la noi le-am interpretat fiecare după cum am avut interesul. În învăţământ, libertăţile democratice au afectat grav respectul faţă de cel aflat la catedră. Dar nu putem să nu observăm că o parte din vină aparţine şi celor de la catedră, care au continuat să-şi exercite profesia după metodele pedagogice însuşite de-a lungul carierei, fără a ţine cont că o parte dintre aceste metode nu mai sunt de actualitate.
Şi a mai apărut un fenomen, hazliu chiar, dacă n-ar fi adus la consecinţe extrem de negative în procesul educaţional. Din dorinţa de a părea moderni, de as fi consideraţi europenizaţi, de a-şi câştiga simpatia elevilor şi a-şi crea un renume de „băiat de gaşcă”, unii dintre pedagogii vechi au alunecat în extrema cealaltă, a depersonalizării autorităţii profesionale. Aşa au apărut profesorii care merg la băut cu elevii, care închid ochii la elevii ce se comportă şmechereşte şi vorbesc vulgar, care acceptă bani şi atenţii materiale pentru a da note mari odraslei de bani gata, pentru a trece cu vederea comportamentul grotesc.
Apoi avem tabăra cealaltă, a pedagogilor din noua generaţie, aşa-zişii postdecembrişti. Ei au venit de pe băncile facultăţii cu o altă mentalitate, cu o altă concepţie despre relaţia profesor-elev. Acestor pedagogi le este indiferent cum învaţă şi se comportă elevul, problema lor acută fiind nevoia de bani. Iar pentru bani fac compromisuri de orice fel, fără să-şi facă procese de conştiinţă. Între generaţia tânără şi cea de modă veche se află un continuu conflict. Cei vechi nu vor să părăsească de bună voi cârma şcolii, cei noi se simt frustraţi că ei, moderniştii, nu sunt lăsaţi să se desfăşoare, să-şi pună în aplicare învăţăturile aducătoare de reforme.
Cum s-ar spune, avem un conflict între generaţii: pe de o parte un conflict pedagogi – elevi şi un conflict pedagogi vechi – pedagogi noi. Peste aceste două conflicte domină incompetenţa şefilor de sistem. Şi mă refer aici la voinţa clasei politice de a reforma sistemul educaţional, nu cu vorbe ci cu alocare de bani, la ministrul Educaţiei care ar trebui să reformeze regulamentele şcolare şi să armonizeze legislaţia internă cu cea europeană, la responsabilii cu programele şcolare şi editarea manualelor, care au încărcat atât de mult programele şcolare că elevii au de ales între surmenajul intelectual sau a fugi de la ore la bar ori săli de Internet.
Cu poliţia asmuţită asupra elevilor aflaţi prin baruri şi săli de Internet nu rezolvăm fondul problemei. Aceştia sunt elevi ce au părinţii bogaţi, iar cu bani îşi rezolvă orice problemă.
Dacă directorul de şcoală sau de liceu, dirigintele de clasă ar avea tăria morală să-i exmatriculeze pe aceşti elevi, care sunt şi lideri de grup, atrăgând după ei la rele şi pe alţi colegi, fenomenul ar putea fi mult restrâns iar profesorii ar dobândi mai mult respect. Numai că nu se recurge la exmatriculări pentru că este vorba de băietul lui cutare, iar acel cutare are grijă de domnul director, domnul diriginte, domnii profesori.
În acest comentariu m-am referit la relaţiile profesor – profesor şi profesor – elev, dar mai există relaţiile profesor – părinte, elev – părinte şi ele extrem de importante, mai ales că în ultimii ani în viaţa de familie au intervenit modificări majore de ordin social, greu de explicat de către psihologi şi sociologi pentru că aceste mutaţii nu sunt suficient studiate asupra consecinţelor.
Închei reproducând comentariul semnat de „Trandafir”, un fel de îndemn pentru profesori: „Rostul articolului este ca profesorii să-şi facă datoria cum trebuie, să nu mai bea cot la cot cu elevii, să-şi impună respectul prin cunoştinţe şi nu să-l câştige cu poliţia şi să lase grevele pe seama muncitorilor. Vor numai drepturi şi treabă ioc. La Internet elevii învaţă ceea ce profesorii lor nu ştiu să le spună.” În mare parte comentatorul are dreptate.
written by Ioan Rotundu
 Ieri dimineaţă, preotul unei parohii din comuna Corni, o parohie nouă şi extrem de săracă, şi-a făcut trei cruci largi, s-a urcat în maşină şi a plecat spre Botoşani, pentru a lua legătura cu proiectantul care se ocupa de realizarea proiectului pentru construcţia casei praznicale. Preotul era bucuros că proiectantul, tânăr ca şi el şi cu multă credinţă, îi făcuse o reducere substanţială la costul realizării proiectului. Cum să nu fie bucuros, când pentru biserica unde a fost repartizat să slujească, orice bănuţ economisit contează extrem de mult.
Părintele a ajuns în Botoşani aproape de amiază, a parcat maşina în parcarea cu plată din faţa cofetăriei de pe str. Marchian, aproape de piaţa oraşului, mai exact de Pietonalul Transilvaniei unde-şi are biroul firma de proiectare. A sos bilet de la aparatul de taxare, l-a afişat pe parbriz la loc vizibil şi s-a dus în treaba lui, considerându-se sub paza lui Dumnezeu.
Ce n-a observat părintele era că maşina o parcase pe unul din cele două locuri libere pentru persoanele cu handicap. Mai mult, la nici zece metri de locul parcării sta supraveghind vigilent parcarea o năpârcă de om cu sufletul vândut diavolului, diavolul fiind întrupat în persoana hojmalăilor de la firma Hi Speed Ricovery.
Năpârca a observat parcarea greşită a preotului şi a sunat imediat la diavolii HSR-ului, care stăteau la până cu vreo sută de metri mai sus, în dreptul clădirii Bibliotecii judeţene (foto).
Aici musai trebuie să fac o paranteză, un fel de zonă neutră între puterile îngerilor lui Dumnezeu şi a diavolilor de la HSR. Diavolii de la HSR au recrutate mai multe năpârci care supraveghează parcările din oraş şi când observă un şofer căzut în greşeală îi anunţă, telefonic, imediat pe cei de la HSR, care vin şi ridică maşina. Pentru serviciul făcut, năpârca primeşte 10 lei de fiecare maşină ridicată, plata făcându-i-se pe loc şi cash.
Aşadar, n-a ajuns preotul în biroul proiectantului, că maşina sa a şi fost ridicată. Când preotul s-a întors la locul parcării, ia maşina de unde nu-i.
L-a informat năpârca, cu o mutră de cetăţean nevinovat şi binevoitor, că maşina sa au ridicat-o cei de la HSR dar că-l poate ajuta el s-o recupereze, dacă are trei sute de lei în buzunar. Preotul a luat un taxi şi s-a dus în Cătămărăşti Deal, unde era depozitată maşina „confiscată”. Hapcăii de aici nici vorbă să se înduplece în faţa hainelor preoţeşti şi fără plata a 300 lei (după bonul emis 297 lei), nu i-au restituit maşina.
A plătit părintele, că n-a avut încotro, deşi cele trei sute de lei îi erau cu trebuinţă pentru plata proiectantului. L-am întâlnit pe preot în biroul proiectantului, necăjit până peste cap. I-am sugerat să-şi folosească cunoştinţele din domeniu şi să le facă celor de la HSR o slujbă „pentru sănătate” şi „prosperitate”, iar părintele a promis că aşa va face.
L-am mai rugat pe părinte să-l treacă pe lista cu pomelnicul în cauză şi pe vicele Ghiorghiţă, să-i ajute şi lui Dumnezeu „pentru binele făcut botoşănenilor”. Iar ca nu cumva Dumnezeu să-l confunde cu vreo năpârcă de prin parcări, cu sufletul vândut diavolilor de la HSR pentru suma de n10 lei, să-i îngroaşe numele.
Pentru că toată păcătoşenia s-a consumat ieri, 1 februarie 2010, iar rugăminţile preotului către Domnul se vor împli în 40 de zile, adică până-n 12 martie, voi urmări cu adâncă satisfacţie să aflu că celor de la HSR le-a luat foc maşina, au scăpat la ridicare un autoturism scump care să-i coste câştigul pe o lună, l-a cuprins gripa porcină pe Juncanaru, patronul de faţadă al firmei, şi va scăpa de ea numai printr-un tratament cu zeamă de hârleţ şi sutană de preot, iar vicelui Ghiorghiţă să aud că i-a căzut conciul şi-i sticleşte scăfârlia ca un bec, iar odată cu el să i se risipească toate câştigurile adunate cu japca.
Iar dacă mai există vreun preot spurcat în credinţa sa de către diavolii de la HSR, să i se alăture cu slujbele părintelui din Corni, ca Dumnezeu să dubleze pedeapsa pentru toţi neisprăviţii care sug bani de pe urma HSR, obţinuţi prin estorcarea botoşănenilor . Amin!
written by Ioan Rotundu
Iată că luna ianuarie s-a încheiat şi contabilii din sistemul bugetar tot nu ştiu cum să stabilească salariile în condiţiile grilelor de salarizare stabilite prin Legea salarizării unice. S-au făcut ceva instruiri, dar contabilii tot nu s-au limpezit la minte şi tot n-au înţeles cum trebuie calculat salariul, mai ales când vine vorba de acordarea sporurilor. Culmea este că şi cei puşi să-i instruiască pe contabili n-au pătruns spiritul legii, şi de aici apar fel de fel de controverse, de interpretări, de păreri şi presupuneri.
În economia etatizată contabilul era privit tot timpul ca o frână în calea dezvoltării unităţii economice, el nepricepând de ce trebuie făcut altfel decât puterea lui de înţelegere şi cunoaştere. Contabilii erau groaza şefilor de producţie, a compartimentelor de investiţii, a inginerilor, ei erau cei care îţi blocau orice iniţiativă de îmbunătăţire a procesului de producţie, dacă nu reuşeai să-l faci să înţeleagă necesitatea cheltuielii solicitate.
În economia de piaţă contabilul nare un rol extrem de important. De el depinde decizia managerului de societate de a fi luată în timp real. Contabilul trebuie să ştie cu promptitudine ce cheltuieli de producţie se pot efectua, care va fi eficienţa lor, ce disponibilităţi sunt în cont şi pentru cât timp asigură continuitatea procesului de producţie, dacă sunt asigurate resursele necesare pentru salarii, dacă un credit de bancă angajat poate dezvolta activitatea sau poate duce firma spre faliment etc.
Din cauza contabililor mulţi patroni au ajuns în faliment sau chiar au fost furaţi de către aceştia fără să-şi dea seama prea curând, iar când au descoperit furtul era deja prea târziu. Un contabil bun este bine plătit, dar greu de găsit.
Dacă în sistemul privat contabilii au reuşit să depăşească condiţia de înregistrator de fenomene economice fără a le pătrunde sensul, în sistemul bugetar contabilul a rămas acelaşi funcţionar cu cotiere şi ochelarii lăsaţi pe vârful nasului, cu mutră acrită de hârţoage şi viaţa de acasă, greu de scos din tipicurile cu care s-a obişnuit.
Legile actuale nu mai sunt aşa de clare şi precise ca cele din trecut. Apoi dinamica lor este extraordinar de mare şi diversă. În trecut toată contabilitatea stătea într-o lege şi câteva hotărâri ale Consiliului de Miniştri. Acum, în domeniul contabilităţii operează sute de legi, ordonanţe guvernamentale, hotărâri de guvern şi norme de aplicare, ordine şi precizări ale ministerului de Finanţe etc.
N-ai cum să memorezi pe dinafară o astfel de legislaţie. Este obligatoriu să te foloseşti de sisteme de căutare pe Internet, pe site-urile forurilor legislative, pe site-urile firmelor specializate în domeniul legislaţiei financiar-contabile. Un contabil, cu adevărat profesionist, trebuie să aibă gândirea liberă de orice idei preconcepute şi să caute a înţelege şi aplica legea în sensul ei larg şi nu birocratic.
Ei bine, majoritatea contabililor din sistemul bugetar n-au cunoştinţe de folosire a calculatorului, de navigare pe Internet, fug de înţelegerea noutăţilor şi preferă să lucreze aşa cum au învăţat de la înaintaşii lor. Dacă cei de la oraşe sunt mai dezgheţaţi profesional, pe la primăriile rurale contabilii sunt un dezastru. Aceşti oameni n-au să priceapă şi n-au să reuşească să înţeleagă Legea salarizării unice nici în zece ani de acum înainte. Mai ales că vor fi modificări peste modificări.
Iată de ce se impune ca în primării să fie încadraţi contabili şi economişti din generaţia nouă. Chiar dacă la început se vor lovi cu capul de pragul de sus până vor asimila practic cunoştinţele teoretice din facultate, în schimb au gândirea liberă de preconcepte profesionale, nu se sperie de calculator, pricep mai repede şi mai larg înţelesul unei norme juridice de natură financiar-contabilă. Contabilul din vechime dacă-l întrebi cât face unu şi cu unu, va lua creion şi hârtie şi va calcula. Cel modern, din economia de piaţă, te va întreba cât ar trebui să facă ca să iasă totul bine.
Atât timp cât sistemul bugetar va fi dominat de contabilii de modă veche, problema salarizării va rămâne o dispută între gândirea liberă şi cea birocratică, cu efecte asupra unor oameni nevinovaţi.
written by Ioan Rotundu
|
Recent Comments