Blogul lui Rotundu

Pe site-ul Jurnalului de sâmbătă, 1 mai, am publicat articolul intitulat „Părinţi care nu vor democraţie în şcoală - mutilarea personalităţii copilului este o formulă educaţională acceptată”. Articolul s-a bucurat de atenţia unor cititori care şi-au exprimat şi un punct de vedere. Vreau să le mulţumesc pentru modul civilizat prin care şi-au exprimat opiniile, arătând că o dispută publică se poate purta şi civilizat, fără injurii sau insulte şi fără jigniri. Mă bucur că am reuşit să transmit cititorilor mesajul că pe site-ul Jurnalului nu se poate comenta decât în condiţiile unui respect reciproc. Cum disputa mi s-a păruit una extrem de interesantă, am considerat să-mi exprim şi eu un punct de vedere.
Să admitem că prin introducerea uniformei şcolare elevul sărac se va simţi; egal cu cel bogat. Dar când se va termina cu uniforma va trăi o mare dramă a vieţii, un şoc psihologic. Pentru că cel bogat nu-l va mai băga în seamă atunci când va fi încălţat şi îmbrăcat cu produse de firmă. Bogatul se va duce în lumea lui, iar săracul va rămâne cu deznădejdea vieţii sale. Este drept să-i dai unui copil de şcoală speranţe care nu se vor realiza niciodată sau să-i creezi iluzii că este egalul bogatului ca apoi să constate că viaţa este altfel organizată ?
Asta vor profesorii şi părinţii care au trăit în epoca comunistă. Aparţin acelei epoci şi am urât de mic copil numărul matricol şi uniforma. Am citit Fabrica morţii, această Istorie a Holocaustului de la Auschwitz 2-Birkenau până în clasa a IV-a. N-am înţeles mare lucru la acea vreme, căci am ctcit-o fără a avea puterea înţelegerii acelei drame care a schimbat cursul istoriei. Dar m-a impresionat tatuarea pe braţul evreilor a numărului de deţinut.
În mintea mea de copil s-a făcut asocierea cu numărul matricol de la braţ, ceea ce m-a făcut să-l urăsc. Iar de acest număr matricol n-am scăpat decât după ce-am absolvit liceul. Nu vreau ca elevii de astăzi să devină un număr matricol în evidenţele şcolii şi pe stradă, nu vreau să-i văd pe toţi îmbrăcaţi într-o uniformă care-i depersonalizează, care le fură identitatea şi care le dă speranţe deşarte.
Să mai adăugăm faptul că introducerea uniformelor va deveni o formă mascată de afaceri pe seama banilor părinţilor. La Grupul Şcolar “Gheorghe Asachi” din Botoşani s-a introdus obligatoriu o vestă. Ştiţi cât a costat: 50 lei, în timp ce un costum de serie pentru adulţi costă 100 lei. Acum acele veste au fost aruncate la coşul de gunoi, dar părinţii au scos banul. Când se va afla de introducerea uniformelor şcolare, va începe şi bătălia croitorilor pentru comenzi. Va începe „cumpărarea” directorilor de şcoală, iar comisionul oferit va fi scos tot din buzunarul părinţilor.
Dacă în comunism statul subvenţiona preţul uniformelor şcolare, în capitalism nu va mai fi o astfel de facilitate. Dimpotrivă, uniforma nemaifiind de serie, ci la comandă individuală, va fi mai scumpă. Başca preţul speculativ. Se vorbeşte de milioane de lei o uniformă. Mulţi părinţi n-au bani să-şi pornească copilul la şcoală, să-i cumpere rechizitele necesare. Va avea bani de uniformă? Nu va avea şi vor apărea noi drame în rândul acestor copii, pentru că se vor găsi învăţători şi profesori care să-i obrăzească zilnic că vin la şcoală fără uniformă.
De ce avem nevoie de toate aceste şocuri psihologice pentru elevi şi părinţi? Ce mecanism diabolic funcţionează în noi ca să nu mai scăpăm de aceste nelegiuiri specifice zonei Balcanice? Este povara trecutului comunist. Este povara unei epoci istorice în care bunicii şi părinţii actualilor elevi au trăit cu falsa impresie că toată lumea este egală şi că singura diferenţă este puterea raţiunii fiecăruia de a înţelege lecţiile predate şi de a-şi făuri un rost în viaţă. În fond totul nu era decât o şarlatanie. Pentru că din rândul proletariatului s-a ridicat burghezia prezisă de Lenin, acea pleiadă de activişti ai PCR, care aveau alte privilegii în viaţă decât muncitorul şi ţăranul.
Prea repede cei de vârsta mea au uitat că până în 1990, la facultate intrau copii de activişti PCR şi ai ştabilor din fruntea instituţiilor statului şi mai puţin, tot mai puţin, fii de muncitori şi ţărani.
Acum istoria se repetă. Fii bogaţilor ajung licenţiaţi fără ca măcar să ştie unde este sediul facultăţii care le-a eliberat diploma. Cei săraci n-au bani să suporte cheltuielile a patru ani de facultate. Şi atunci la ce bun să le creăm impresia că sunt egali cu bogaţii, numai că poartă aceiaşi uniformă, când viaţa i-a despărţit din faşă. Săracul cu pelinci din cârpe iar bogatul că pelinci înnobilate cu diamante.
Cred că trebuie să vedem realităţile vieţii aşa cum sunt ele şi să nu le falsificăm. Nu ne mai obligă nimeni să zugrăvim viaţa altfel de cum este ea. Ne-am câştigat această libertate şi cred eu că trebuie să beneficiem de ea.
Introducerea uniformelor în şcoli nu va însemna mai multă deşteptăciune la elevii din familiile bogate. Uniforma nu va salva de la umilinţă pe profesorul sau profesoara îmbrăcaţi sărăcăcios. Pentru că după orele de şcoală elevul din familia bogată va fi tot impertinent, insolent şi bădăran cu profesorul întâlnit pe stradă. Comportamentul lor nu se va modifica prin introducerea uniformei în şcoală. Educaţia lor este o problemă de clasă socială. Ei aparţin ciocoilor noi, şi până ce această clasă de parveniţi nu se va civiliza de la sine, progeniturile lor nu vor putea fi educate cu o amărâtă de uniformă şcolară.
Eu cred că nu-i drept să transmitem asupra copiilor povara trecutului nostru. Dacă tot vream să fim europeni, să fim în toate şi nu pe bucăţi prost selectate.