Blogul lui Rotundu

Pe la Hotel „Maria” n-am trecut de vreo trei ani. Moartea lui Liviu Manole, cu care am fost o perioadă coleg de muncă la fostul UJCC Botoşani şi de care m-a legat o prietenie aparte, m-a îndepărtat emoţional de această unitate turistică, cândva reprezentativă pentru Botoşani.
Ieri însă, însoţit de trei cunoscuţi, fiind prin zonă la ora prânzului, am zis noi să intrăm să servim meniul zilei. Încă de la intrarea prin partea recepţiei, m-a întâmpinat un aer de pustietate. Luminile vesele pe care le ştiam odată, agitaţia specifică hotelurilor aglomerate, lipseau. Domnea o atmosferă apăsătoare, sumbră, cu luminile stinse, ce-ţi dădea impresia de un local în prag de părăsire.
Ne-am îndreptat spre sala de mese, trecând pe lângă sala, cândva renumită pentru mesele de protocol organizate. Sala era ascunsă în întuneric, iar holul, şi el plin de agitaţie pe vremea lui Liviu, era acum pustiu.
Aceeaşi atmosferă de tristeţe aveam s-o regăsesc şi în vechea sală de mese. În primul rând că numărul meselor s-a subţiat îngrijorător, iar în al doilea rând sala era aproape goală. Doar două mese erau ocupate, şi aceasta la ora prânzului, când în vremurile bune făceai coadă ca să prinzi un loc liber.
Ne-am aşezat la o masă retrasă într-un colţ, dar ne simţeam stingheri. Ceva lipsea din atmosfera de altădată, ceva ne apăsa sufletul, ceva ne spunea că ar fi mai bine să plecăm. Am rămas şi am comandat meniul zilei. Un borş cu cartofi, întrecut de acru. Felul doi un piure de cartofi cu friptură de vită la tavă şi cu un sos din bulion, şi el acrişor. Doar pâinea ne-a mai îndulcit sufleţelul, fiind o pâine de casă, coaptă ca de către părinţi în vremurile copilăriei.
Am părăsit localul făcând traseul invers. Din nou aceeaşi pustietate pe holuri, din nou aceeaşi atmosferă sumbră, din nou obscuritatea care aducea mai mult a doliu.
Dintr-o mândreţe de local, renumit pentru mâncărurile sale tradiţionale pregătite din produse ţărăneşti, proaspete tot timpul pentru că erau aduse direct de la ferma din bariera Răchiţilor, Hotel „Maria” a ajuns de compătimit. Lipseşte mâna omului priceput.
Liviu Manole doarme în ţintirimul satului Rediu, din comuna Rădăuţi Prut, alături de părinţii săi. În urma sa a rămas o avere colosală şi o bijuterie de unitate turistică a cărei renume era de rang naţional. Totul aparţine acum trecutului, prezentul fiind dureros de dezamăgitor, mai ales pentru cei care i-au cunoscut perioada de glorie. Păcat, mare păcat!

written by Ioan Rotundu