Blogul lui Rotundu

La întâlnirea de duminică, de la Darabani, din delegaţia venită de la Cernăuţi au făcut parte, pe lângă primari de comune, şi oameni de cultură precum profesori, artişti, jurnalişti. Simpozionul intitulat „Basarabia – 200 de ani de lacrimi şi durere”, aşa cum am mai scris, a adunat la Darabani românii din Ucraina şi Republica Moldova.
După ce partea oficială a fost epuizată, toţi invitaţii au luat loc la masă, la un pahar de vorbă şi o gustare. În astfel de împrejurări limbile se dezleagă şi se povestesc multe lucruri care, în alte împrejurări, ar fi fost trecute sub tăcere.
Printre cei cu care am stat de vorbă s-a aflat şi profesorul Onofriciuc, acum pensionar. Potrivit spuselor sale, a fost profesor de istorie, de cânt şi de educaţie fizică la Cernăuţi, inspector şcolar şi a îndeplinit mai multe responsabilităţi la cabinetele raionale de istorie.
În tinereţe a fost halterofil de performanţă, aşa că la cei 72 de ani ai săi, Onofriciuc arată destul de bine şi de vioi.
Pentru că nu s-a ferit de autorităţile ucrainene să-şi manifeste limba şi portul de român, simpatiile faţă de România şi ideile unioniste, pentru că a susţinut cu ardoare predarea limbii române în şcolile frecventare de copii români, pentru că preda copiilor Istoria reală a României şi nu cea editată de ministerul ucrainean al Învăţământului, a avut multe necazuri din partea autorităţilor.
După ce Ucraina şi-a declarat independenţa faţă de Moscova iar Uniunea Sovietică s-a destrămat, Onofriciuc avea să afle din documentele desecretizate că figura pe primul loc pe o listă a românilor ce trebuiau împuşcaţi pentru că promovează românismul în regiunea Cernăuţi.
Legat de acest subiect, Onofriciuc mi-a povestit cum s-au comportat românii funii faţă de alţii, după ce ruşii au ocupat din nou Bucovina şi au afiliat-o Ucrainei.
Primarii români întocmeau liste cu românii care urmau a fi deportaţi în Orientul Extrem, fie pentru că erau bogaţi şi deci duşmanii comunismului de tip bolşevic, fie că se încăpăţânau să vorbească şi să se comporte româneşte. Numai că românii bogaţi îşi cumpărau libertatea cu bani, în locul lor fiind deportate familii de români săraci.
Apoi, mai erau românii care au acceptat să devină „cozile de topor” ale autorităţilor ucrainene şi ruseşti, adică deveniseră informatori ai KGB. Aceştia acuzau pe oricare alt român pe care aveai ceva pică, cum că ar fi duşman al Uniunii Sovietice. Cel turnat la KGB era imediat ridicat de autorităţi şi deportat, iar turnătorul devenea stăpân peste averea lui.
Onogriciuc mi-a relatat două cazuri pe care le-a considerat cele mai dramatice. O femeie cu doi copii, unul mut şi celălalt handicapat fizic, a fost pârâtă ca duşman al poporului şi deportată în Kazahstan, în plină iarnă. Într-o dimineaţă a fost găsită îngheţată în cort, împreună cu cei doi copii pe care-i strângea la piept.
O altă familie de români, cu şase copii, a fost şi ea declarată duşman al poporului şi deportată în Kazahstan. Au murit acolo de foame. Averea lor a trecut în proprietatea turnătorului. Cu multă ură în glas şi durere în suflet, Onofriciuc mi-a relatat cum în perioada instalării bolşevismului, românii s-au comportat între ei cu mai mare cruzime decât activiştii bolşevici trimişi de Moscova să-i rusifice pe românii din regiunea Cernăuţi.
Ni mi-a venit să cred ce mi-a relatat Onofriciuc. Cu atât mai mult, cu cât eu am despre Bucovina o altă percepţie. Fiind provincie aflată sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar mai bine de o sută de ani, întotdeauna am considerat că românii din Bucovina aparţin civilizaţiei occidentale, că din educaţia lor a fost eradicată pentru totdeauna mentalitatea balcanică. Se pare că balcanismul ce a pătruns în noi vreme de peste 2.000 de ani nu mai poate fi eliminat, el constituind partea fatalistă a vieţii noastre ca popor.
Principiul nostru de convieţuire este „să moară capra vecinului”. Din acest principiu de viaţă s-au năsut atâtea drame umane între românii din ţară, din provinciile istorice aflate vremelnic sub o altă autoritate statală, din diaspora. Ne manifestăm într-un mod dezbinat, oricât de departe am fi de ţară. Străinii au observat acest lucru şi-l folosesc spre avantajul lor, umilindu-ne.
Am încercat să-i explic profesorului Onofriciuc că şi între românii din ţară au existat astfel de „cozi de topor”, care au slujit cu credinţă regimul comunist, călcând peste cadavre. Ce altceva puteam să-i spun, ca mod de consolare?

written by Ioan Rotundu