Aventura mea cu sistemul de sănătate botoşănean nu s-a întrerupt cum credeam eu acum vreo 10 zile. Ajuns pentru a doua oară la Urgenţe, m-am pricopsit cu un diagnostic de gastrită şi cu decizia de a fi internat pe Secţia gastro – enteorologie. Am refuzat internarea pentru că erau câte doi în pat iar eu tocmai eram în plină criză lombosciatică şi aveam nevoie de mişcare pentru a-mi găsi o poziţie mai puţin dureroasă.
Ajuns acasă am urmat tratamentul pentru gastrită. De aici mi s-a tras. Noi dureri atroce s-au declanşat în abdomen. M-am dus noaptea la Urgenţe. Medicul de gardă, o femeie ţâfnoasă, nici n-a vrut să mă vadă cum arăt. I-a spus soţiei că am refuzat internarea aşa că să-mi fie de bine. Dimineaţa am revenit. Medicul de serviciu era domnişoara doctor Dana Babei, o tânără care se mişcă ca pe scripeţi.
M-a consultat şi a pus diagnosticul de „sindrom de ocluzie intestinală”. Imediat a chemat de la Chirurgie pe doamna doctor Maria Ţighiliu care m-a consultat şi a validat diagnosticul. Am fost internat şi s-a declanşat o luptă ca să mă salveze de la cuţit. Medicul Ţighiliu nu este numai un bun chirurg, numită „Dumnezeul pacienţilor”, dar şi credincioasă. Este interesantă legătura pe care dumneaei o face între profesia de chirurg şi credinţa în Dumnezeu.
Purtat de la un aparat la altul, pentru analize, am avut parte şi de întâmplări inedite. Mă aflam la rând la raze. Deşi pe uşă scria că urgenţele medicale au prioritate, urgenţele însăşi erau destul de multe. Aşteptam liniştit în cărucior ca infirmierul să se descurce şi să intru mai repede. Deodată o femeie m-a recunoscut şi a venit glonţ la mine:
- Vai, domnule Rotundu, dar ce aţi păţit?
- Doamnă, este treaba medicilor să stabilească ce am păţit, i-am răspuns curioasei nepoftită.
- Să n-aveţi încredere în ei. Spuneţi-mi mie, că sunt pricepută. Şi doamna doctor Cojocaru mă consultă.
M-am enervat şi am expediat-o cam brutal, ce-i drept, dar tămăduitoare de genul ei, poate şarlatană, îi plină lumea şi n-am vrut să mă număr printre fraierii ei.
Pe Secţia de chirurgie agitaţia este mare şi continuă. Numărul asistentelor este insuficient la numărul de paturi. Bietele fete fug de la un pat la altul iar tratamentul durează mult prea mult pentru că numărul pacienţilor în „gestiune” este mult prea mare. Sunt 9 saloane, toate cu paturile ocupate. De sus, de la Blocul operator vin alţi operaţi. Mai mulţi decât numărul celor externaţi. Aşa se ajunge să stea doi în pat. Imaginaţi-vă ce chin pe cei operaţi!
Cât am stat internat am cunoscut o îngrijitoare extrem de veselă şi tot timpul dispusă să cânte. Am întrebat-o ce pregătire are şi mi-a spus că este ingineră textilistă. A lucrat 17 ani la Uzinele Textile Moldova dar falimentarea acesteia a lăsat-o fără loc de muncă. În domeniul său n-a găsit unde să mai lucreze şi nici vreo altă oportunitate. A acceptat postul de îngrijitoare şi spală cu mopul cele 9 saloane. Mi-a spus că:
- Domnu’ Rotundu, de când munca este o ruşine?!
Câţi dintre noi gândesc ca dumneaiei sau ar fi acceptat această muncă nu tocmai nobilă. Dacă am fi mai mulţi care am gândi aşa, şi n-am umbla după pomeni sociale sau pensii pe caz de boală, ţara noastră ar fi fost departe acum.
Scăpat de cuţit, văzând aglomeraţia din saloane, i-am cerut doamnei doctor să mă externeze. Nu eram un caz atât de urgent ca să ocup un pat de care avea nevoie un altul mult mai grav ca mine. Mi s-a dat tratament la domiciliu şi constat cu plăcere că lucrurile evoluează spre bine.
Am reînceput şi şedinţele de fizioterapie pentru a scăpa de durerea provocată de nervul sciatic dar mai ales să-mi de-a drumul piciorului stâng să mă pot deplasa în teren. Îmi cer scuze tuturor care m-au sunat să-şi prezinte neczaul la Lumea lu’ Rotundu şi i-am refuzat. Dacă dracul nu-şi va băga din nou coada, de săptămâna viitoare încep filmările şi-i rog să mă contacteze din nou pentru a fi planificaţi.
S-auzim de bine!
written by Ioan Rotundu
Drumul spre Secţia gastroenterologie a avut şi el farmecul lui. Condus de soţie şi un asistent cu corp atletic, care m-au încadrat strategic pentru că eu am preferat să merg pe propriile picioare şi nu sprijinit sau cu căruciorul, am ajuns la lift. Aici l-am cunoscut pe liftierul Lucian, om care face acelaşi lucru de peste 30 de ani; urcă şi coboară bolnavii de la etajele superioare,
La etajul doi, după ce am coborât din lift, m-am trezit derutat. Mă aflam printre mesele zidarilor, materiale de construcţie şi ce se mai poate găsi pe un şantier. Nu mai eram în spital, eram în mijlocul unei afaceri politico-financiară a unor băieţi deştepţi care au condus spitalul şi Consiliul judeţean.
De ani de zile interioarele Spitalului judeţean sunt în reparaţii, reparaţii care nu se mai termină dar care, după spusa unora, au umplut multe buzunare de băieţi deştepţi.
După ce am descoperit camera medicului de gradă şi am luat legătura cu acesta, am fost trimis la salonul 13. Când am deschis uşa, un aer închis, de dubală, m-a trăsnit. Nu mai eram în spital ci într-un grajd la care peste noapte s-a ţinut uşa închisă ca să ţină de cald la animale.
În salon lumină obscură şi multe umbre umblătoare Am întrebat de un pat liber. Mi s-a răspuns, luându-mă cineva peste picior că doar la hotel o fi. În salon stăteau câte doi în pat. M-am întors la medicul de gardă să-i prezint situaţia. Mi-a explicat că în toate saloanele pacienţii stau câte doi în pat. În situaţia în care mă aflam, cu piciorul stâng blocat şi o durere cruntă, nu puteam accepta să împart patul cu un alt pacient sau acel pacient cu mine.
Discuţia se desfăşura pe hol iar una dintre asistente mi-a recunoscut vocea de la televizor. Au mai venit două. Aşa a aflat şi medicul de gardă cine sunt şi a adoptat o altă tactică. Mi-a recomandat să refuz internarea şi să aştept un moment mai bun. Nu eu cerusem internarea, cei de la Urgenţe o considerase necesară pentru că mă suspectau de gastrită, cauza care a generat respingerea de către organism a medicaţiei prescrise.
Discutând despre internare sau refuz, am aflat de la medic că în fond eu nu aveam în acel moment statut de pacient. De la Urgenţe eram externat, la Secţia sa nu eram internat. Mai subtil spus, dacă fac mofturi sunt liber să plec. Ceea ce am şi făcut. Am plecat. Nu înainte ca medicul de gardă de la Urgente să-mi prescrie o medicaţie contra gastritei. Înarmat cu no nouă reţetă, pe la ora 23.00 din noapte am plecat acasă.
Desigur, asistentele au profitat de prezenţa mea şi au început să-mi explice că de atâta tăiat de paturi nu mai sunt locuri pe secţie şi s-a creat o aglomeraţie greu de făcut faţă.
După o săptămână de aventuri prin reţeaua de sănătate botoşăneană, luni, 12 mai, m-am prezentat la cabinetul medicului Constantin Tudorache pentru a-mi stabili paşii următori: tratament fizioterapeutic. Cât am aşteptat pe hol am descoperit o altă lume. Una mai apropiată de necazul meu. Dar din nou i-am întâlnit pe „pacienţii profesionişti”.
O pensionară başoaldă povestea vecinei că simte nişte înţepături în şold şi că a venit la Tudorache pentru că a auzit că-i bun şi vrea să afle ce-i spune. În zilele ulterioare n-aveam s-o mai văd pe la fizioterapie.
Pentru că am început şedinţele de fizioterapie şi au început să-şi facă simţite rostul, mă pregătesc să-mi reiau activitatea nu numai cu scrisul ci şi cu filmările. Eu vă mulţumesc că m-aţi acceptat să „chiulesc” fără să mă trageţi prea dur de urechi!
written by Ioan Rotundu
Cât am stat câteva ore la Urgenţă am putut observa multe, inclusiv am putut observa persoane care au venit pentru un motiv medical care reclamau urgenţă şi cei care îşi făcuseră un obicei din a-şi petrece timpul pe la medici.
Un pacient, venit din nordul Italiei, prezenta cu adevărat o problemă medicală urgentă. Venise din zona Padova iar un asistent fusese şi el pe acolo. Dialogul s-a legat repede între el şi asistent, liantul fiind limba italiană. S-a mirat asistentul de starea în care venise bărbatul, dar acesta i-a explicat că în Italia a fost la muncă şi nu la tratamente medicale.
În contrast cu acest bărbat s-a comportat o femeie pensionară. Venise la Urgenţe cu sacoşa pregătită pentru internare. Spunea că o înţeapă inima. I s-a spus că nu-i cazul de internare, că înţepături la inimă avem mai toţi şi că tensiunea sa nu-i prea alarmantă la maxima 16 şi minima 9. Femeia ţinea morţiş la internare. I-a arătat medicului şi pijamaua. Din nou doctorul Apetroaie i-a explicat că la Cardiologie sunt câte doi în pat şi nu se mai pot face decât internări care cu adevărat necesită urgenţă.
- Dar la ochi nu se poate? Nu s-a lăsat femeia decisă să se interneze oriunde ar fi paturi libere, numai să fie internată.
- Păi, ai probleme cu inima şi nu cu ochii – nu s-a dat învins doctorul Apetroaie. A trebuit să-şi ia sacoşica şi să plece de unde a venit. Mi s-a mai spus că multe prezenţe la Urgenţe nu sunt cazuri medicale cu adevărat grave şi că mulţi pensionari şi-au făcut un obicei ca periodic să se interneze pentru a mai afla cum stă cu sănătatea şi nu prea am dat crezare. De această dată vedeam cu ochii mei că totul este o realitate.
De la Urgenţe a trebuit să mă prezint la doctorul Constantin Tudorache, pentru fizioterapie. Doctorul m-a chestionat din nou, mi-a verificat mişcările piciorului stâng şi a schimbat tratamentul prescris la Urgenţe. Perfuzii cu calmante şi injecţii în fesă. Am urmat tratamentul patru zile şi, ori la medicaţia prescrisă la Urgenţe, ori la cea prescrisă de doctorul Tudorache, am făcut o reacţie de respingere. Aşa că din nou am ajuns la Urgenţe.
De această dată am fost pe mâna doctoriţei Angela Ţurcanu. Iar s-a dus repede vestea că „Lumea lu’ Rotundu” este din nou la Urgenţe. Eu nu mai puteam de durere şi una dintre asistente îmi cerea să-i spun, ca să-şi noteze, orele când emisiunile mele se dau în reluare. La aşa un gest de curtoazie parcă mi-a mai trecut din durere. După ce am mai repetat odată situaţia mea medicală, doctorul Ţurcanu mi-a pus o perfuzie cu calmante. Între timp mi s-au făcut şi restul analizelor, inclusiv o electrocardiogramă.
Când analizele au fost terminate, mi s-a spus că în afară că am glicemia mărită, în rest totul este excelent, mai ales inima, tensiunea fiind doar 12 cu 7. Pentru că reacţia la medicaţie generase şi o durere abdominală, am fost suspectat şi de o gastrită. Medicul Angela Ţurcanu a convins-o pe soţie să mă lămurească pentru a fi internat în vederea tratării gastritei. De durerea ce-o sufeream am acceptat internarea.
Aşa se face că pe la ora 22 din noapte am ajuns la Secţia gastroenterologie, etajul II al clădirii. (Va urma)
written by Ioan Rotundu
În urma filmărilor din 29 aprilie am călcat greşit şi mi-am stârnit nervul sciatic. De aici s-a declanşat o întreagă epopee care m-a ajutat să înţeleg mai bine sistemul medical românesc şi în mod special cel botoşănean.
Pentru că de joi, 30 aprilie, n-am mai putut să mă sprijin pe piciorul stâng, nu am mai putut desfăşura nici un fel de activitate, nici măcar să scriu, pentru că nu puteam sta pe scaun. Acesta-i şi motivul pentru care n-am mai publicat nimic. Îi asigur pe cei care au postat comentarii să afle ce mi s-a întâmplat, dacă mi-am schimbat cumva orientările politice şi am devenit robul partidelor din această campanie că nu m-am schimbat cu nimic.
Contractele de publicitate se derulează după regulile lor, convingerile mele politice rămân aceleaşi, adică de dreapta. N-am făcut pact cu diavolul roşu, galben, portocaliu şi mai nou alb. Încerc, prin ce scriu, să deschid ochii botoşănenilor asupra realităţilor existente şi să înţeleagă mecanismul complicat şi fariseic pus la cale de politicieni să le fie lor bine şi tot mai rău nouă.
Dar să revin la aventura mea medicală. Nemaisuportând durerea din zona lombară cu extensie în piciorul stâng, m-am dus la Urgenţe. Aici m-a preluat medicul Gheorghe Apetroaie, m-a interogat medical şi, pentru a scăpa de durere m-a pus în perfuzie cu calmante. Am fost văzut pe hol şi am fost recunoscut de către mulţi dintre cei care se aflau cu urgenţe medicale ca şi mine sau pe post de însoţitori.
Câţiva chiar au venit la patul meu de la Urgenţe să se intereseze ce am, păţit şi dacă voi mai continua cu Lumea lu’ Rotundu. Le mulţumesc pentru grija manifestată faţă de mine, pentru simpatie şi îi asigur că emisiunile mele, rămase în reluare pe săptămâna trecută, vor fi continuate prin filmările din această săptămână.
Şi cadrele medicale de la Urgenţă m-au tratat ca pe un fel de vedetă de televiziune şi se arătau îngrijorate de starea mea, fără să ştim vreunul dintre noi că numai peste câteva zile voi ajunge din nou pe mâna lor.
Spuneam că acest necaz medical personal m-a ajutat să înţeleg mai bine atmosfera de spital din cadrul Spitalului judeţean Botoşani. Simpla trecere de-o zi pe la Urgenţele medicale nu s-a dovedit a-mi fi de leac la ceea ce păţisem şi cum n-am dorit internare, sperând că mă voi recupera cu ajutorul voinţei personale, aveam să revin. (Va urma)
written by Ioan Rotundu
|
Recent Comments