Blogul lui Rotundu

Drumul spre Secţia gastroenterologie a avut şi el farmecul lui. Condus de soţie şi un asistent cu corp atletic, care m-au încadrat strategic pentru că eu am preferat să merg pe propriile picioare şi nu sprijinit sau cu căruciorul, am ajuns la lift. Aici l-am cunoscut pe liftierul Lucian, om care face acelaşi lucru de peste 30 de ani; urcă şi coboară bolnavii de la etajele superioare,
La etajul doi, după ce am coborât din lift, m-am trezit derutat. Mă aflam printre mesele zidarilor, materiale de construcţie şi ce se mai poate găsi pe un şantier. Nu mai eram în spital, eram în mijlocul unei afaceri politico-financiară a unor băieţi deştepţi care au condus spitalul şi Consiliul judeţean.
De ani de zile interioarele Spitalului judeţean sunt în reparaţii, reparaţii care nu se mai termină dar care, după spusa unora, au umplut multe buzunare de băieţi deştepţi.
După ce am descoperit camera medicului de gradă şi am luat legătura cu acesta, am fost trimis la salonul 13. Când am deschis uşa, un aer închis, de dubală, m-a trăsnit. Nu mai eram în spital ci într-un grajd la care peste noapte s-a ţinut uşa închisă ca să ţină de cald la animale.
În salon lumină obscură şi multe umbre umblătoare  Am întrebat de un pat liber. Mi s-a răspuns, luându-mă cineva peste picior că doar la hotel o fi. În salon stăteau câte doi în pat. M-am întors la medicul de gardă să-i prezint situaţia. Mi-a explicat că în toate saloanele pacienţii stau câte doi în pat. În situaţia în care mă aflam, cu piciorul stâng blocat şi o durere cruntă, nu puteam accepta să împart patul cu un alt pacient sau acel pacient cu mine.
Discuţia se desfăşura pe hol iar una dintre asistente mi-a recunoscut vocea de la televizor. Au mai venit două. Aşa a aflat şi medicul de gardă cine sunt şi a adoptat o altă tactică. Mi-a recomandat să refuz internarea şi să aştept un moment mai bun. Nu eu cerusem internarea, cei de la Urgenţe o considerase necesară pentru că mă suspectau de gastrită, cauza care a generat respingerea de către organism a medicaţiei prescrise.
Discutând despre internare sau refuz, am aflat de la medic că în fond eu nu aveam în acel moment statut de pacient. De la Urgenţe eram externat, la Secţia sa nu eram internat. Mai subtil spus, dacă fac mofturi sunt liber să plec. Ceea ce am şi făcut. Am plecat. Nu înainte ca medicul de gardă de la Urgente să-mi prescrie o medicaţie contra gastritei. Înarmat cu no nouă reţetă, pe la ora 23.00 din noapte am plecat acasă.
Desigur, asistentele au profitat de prezenţa mea şi au început să-mi explice că de atâta tăiat de paturi nu mai sunt locuri pe secţie şi s-a creat o aglomeraţie greu de făcut faţă.
După o săptămână de aventuri prin reţeaua de sănătate botoşăneană, luni, 12 mai, m-am prezentat la cabinetul medicului Constantin Tudorache pentru a-mi stabili paşii următori: tratament fizioterapeutic. Cât am aşteptat pe hol am descoperit o altă lume. Una mai apropiată de necazul meu. Dar din nou i-am întâlnit pe „pacienţii profesionişti”.
O pensionară başoaldă povestea vecinei că simte nişte înţepături în şold şi că a venit la Tudorache pentru că a auzit că-i bun şi vrea să afle ce-i spune. În zilele ulterioare n-aveam s-o mai văd pe la fizioterapie.
Pentru că am început şedinţele de fizioterapie şi au început să-şi facă simţite rostul, mă pregătesc să-mi reiau activitatea nu numai cu scrisul ci şi cu filmările. Eu vă mulţumesc că m-aţi acceptat să „chiulesc” fără să mă trageţi prea dur de urechi!

written by Ioan Rotundu