Blogul lui Rotundu

Aventura mea cu sistemul de sănătate botoşănean nu s-a întrerupt cum credeam eu acum vreo 10 zile. Ajuns pentru a doua oară la Urgenţe, m-am pricopsit cu un diagnostic de gastrită şi cu decizia de a fi internat pe Secţia gastro – enteorologie. Am refuzat internarea pentru că erau câte doi în pat iar eu tocmai eram în plină criză lombosciatică şi aveam nevoie de mişcare pentru a-mi găsi o poziţie mai puţin dureroasă.
Ajuns acasă am urmat tratamentul pentru gastrită. De aici mi s-a tras. Noi dureri atroce s-au declanşat în abdomen. M-am dus noaptea la Urgenţe. Medicul de gardă, o femeie ţâfnoasă, nici n-a vrut să mă vadă cum arăt. I-a spus soţiei că am refuzat internarea aşa că să-mi fie de bine. Dimineaţa am revenit. Medicul de serviciu era domnişoara doctor Dana Babei, o tânără care se mişcă ca pe scripeţi.
M-a consultat şi a pus diagnosticul de „sindrom de ocluzie intestinală”. Imediat a chemat de la Chirurgie pe doamna doctor Maria Ţighiliu care m-a consultat şi a validat diagnosticul. Am fost internat şi s-a declanşat o luptă ca să mă salveze de la cuţit. Medicul Ţighiliu nu este numai un bun chirurg, numită „Dumnezeul pacienţilor”, dar şi credincioasă. Este interesantă legătura pe care dumneaei o face între profesia de chirurg şi credinţa în Dumnezeu.
Purtat de la un aparat la altul, pentru analize, am avut parte şi de întâmplări inedite. Mă aflam la rând la raze. Deşi pe uşă scria că urgenţele medicale au prioritate, urgenţele însăşi erau destul de multe. Aşteptam liniştit în cărucior ca infirmierul să se descurce şi să intru mai repede. Deodată o femeie m-a recunoscut şi a venit glonţ la mine:
- Vai, domnule Rotundu, dar ce aţi păţit?
- Doamnă, este treaba medicilor să stabilească ce am păţit, i-am răspuns curioasei nepoftită.
- Să n-aveţi încredere în ei. Spuneţi-mi mie, că sunt pricepută. Şi doamna doctor Cojocaru mă consultă.
M-am enervat şi am expediat-o cam brutal, ce-i drept, dar tămăduitoare de genul ei, poate şarlatană, îi plină lumea şi n-am vrut să mă număr printre fraierii ei.
Pe Secţia de chirurgie agitaţia este mare şi continuă. Numărul asistentelor este insuficient la numărul de paturi. Bietele fete fug de la un pat la altul iar tratamentul durează mult prea mult pentru că numărul pacienţilor în „gestiune” este mult prea mare. Sunt 9 saloane, toate cu paturile ocupate. De sus, de la Blocul operator vin alţi operaţi. Mai mulţi decât numărul celor externaţi. Aşa se ajunge să stea doi în pat. Imaginaţi-vă ce chin pe cei operaţi!
Cât am stat internat am cunoscut o îngrijitoare extrem de veselă şi tot timpul dispusă să cânte. Am întrebat-o ce pregătire are şi mi-a spus că este ingineră textilistă. A lucrat 17 ani la Uzinele Textile Moldova dar falimentarea acesteia a lăsat-o fără loc de muncă. În domeniul său n-a găsit unde să mai lucreze şi nici vreo altă oportunitate. A acceptat postul de îngrijitoare şi spală cu mopul cele 9 saloane. Mi-a spus că:
- Domnu’ Rotundu, de când munca este o ruşine?!
Câţi dintre noi gândesc ca dumneaiei sau ar fi acceptat această muncă nu tocmai nobilă. Dacă am fi mai mulţi care am gândi aşa, şi n-am umbla după pomeni sociale sau pensii pe caz de boală, ţara noastră ar fi fost departe acum.
Scăpat de cuţit, văzând aglomeraţia din saloane, i-am cerut doamnei doctor să mă externeze. Nu eram un caz atât de urgent ca să ocup un pat de care avea nevoie un altul mult mai grav ca mine. Mi s-a dat tratament la domiciliu şi constat cu plăcere că lucrurile evoluează spre bine.
Am reînceput şi şedinţele de fizioterapie pentru a scăpa de durerea provocată de nervul sciatic dar mai ales să-mi de-a drumul piciorului stâng să mă pot deplasa în teren. Îmi cer scuze tuturor care m-au sunat să-şi prezinte neczaul la Lumea lu’ Rotundu şi i-am refuzat. Dacă dracul nu-şi va băga din nou coada, de săptămâna viitoare încep filmările şi-i rog să mă contacteze din nou pentru a fi planificaţi.
S-auzim de bine!

written by Ioan Rotundu