Blogul lui Rotundu

În ziua de 15 septembrie a anului 1959 am păşit în clasa I. Afară era cald iar eu eram îmbrăcat într-o cămăşuţă cu mâneca scurtă, cam uzată dar proaspăt spălată, iar pe cap purtam o bască roşie. Pantalonii erau din doc albastru şi tot scurţi.
După ce am intrat în clasă şi ne-am aşezat în bănci au venit cei de la Sanepid să ne controleze de păduchi. Ne scoteau pe rând în faţa clasei şi ne căutau sub gulerul cămăşii , pe la subţiori şi prin păr.
Scos în faţa clasei, învăţătoarea Maria Vechiu a observat că eu nu purtam uniformă şcolară. A chemat-o pe sora mea, elevă în clasa a V-a şi a întrebat-o de ce eu nu port uniformă şcolară. Ea purta uniforma din clasa a IV-a. Sora s-a justificat că părinţii n-au primit banii de la CAP pentru zilele muncă. Aşa am început şcoala, fără uniforma bleomarin, în cămăşuţă şi pantaloni scurţi de doc.
Ghiozdan n-am avut ci doar o taşcă făcută dintr-o ţesătură de cânepă ceva mai groasă. După ce ne-au căutat de păduchi, învăţătoarea ne-a strigat după catalog şi ne-a înmânat din teancul de manuale de pe catedră câte un abecedar şi o aritmetică. Miroseau a cerneală proaspătă. Învăţătoarea ne-a ţinut apoi un mic discurs, vorbindu-ne despre grija tovarăşilor Gheorghe Ghiorghiu-Dej şi Chivu Stoica de a avea toţi manuale noi. Ne-a arătat un tabloul pe perete şi ne-a spus că el este tovarăşul Dej, cel care are faţă de noi o grijă părintească. Ne-a mai atras atenţia să nu uităm cine este cel din tablou pentru că vor veni nişte tovarăşi care ne vor întreba cine este cel din tablou şi să n-o facem de ruşine să nu ştim a răspunde.
Toate acestea ne-au dispărut din cap după cele trei ore a primei zile de şcoală când, adunaţi ciopor, noi băieţii ne-am dus la Jijia să facem baie, apa fiind încă destul de caldă.
După primul trimestru de şcoală ştiam deja cine este tovarăşul Dej şi cum a fost el chinuit de capitaliştii cei răi prin închisoare, ştiam cine este primul secretar de raion şi de regiune. Dealtfel, dacă se întâmpla să nimerim, noi elevii de clasa I-a, într-un grup de oameni maturi, în general duminica şi la sărbători, eram întrebaţi cine este conducătorul ţării, de raion şi regiune iar dacă nu ştiam eram consideraţi cam slăbuţi cu ţinerea de minte.
Pentru început n-am simţit mirosul de cerneală pentru că scriam doar cu creionul. Făceam bastonaşe şi cârliguţe iar de ieşea vreo unul strâmb imediat îl ştergeam cu guma. Când a venit rândul tocului şi a călimării cu cerneală, tăşcuţele noastre erau numai pete de cerneală. Nici caietele nu scăpau de câte o baie cu cerneală, mai ales când ne fugăream prin clasă şi răsturnam călimara cu cerneală aflată într-un locaş special amenajat pe partea superioară a băncii.
Dacă bunicii şi părinţii mei au început şcoala cu plăcuţe de ardezie şi noi cu caiete şi creion, acum la clasa I-a au apărut tăbliţele electronice. Ştiu din povestite cam ce emoţii au avut bunicii şi părinţii noştri în primul an de şcoală, ştiu cum m-am simţit eu în prima zi de şcoală dar sincer să fiu îmi este greu să-mi imaginez ce-o fi simţit elevii de clasa I-a care în loc de manuale vor primi o tăbliţă electronică.
Sunt antropologi care susţin că în timp copii noştri, copii copiilor noştri, nu vor mai cunoaşte scrierea şi cititul de mână. Dealtfel, în anumite provincii şi localităţi din SUA, unde se învaţă de mai mult timp după tăbliţe electronice elevii nu mai ştiu să scrie de mână.
Noi suntem mai avansaţi. Nu numai că sunt elevi care nu ştiu să scrie de mână dar se poate inntra la facultate fără să mai obţii Bacul. Avem în această evoluţie dovada spiralei istoriei culturii şi civilizaţiei umane. Cu mii de ani în urmă scribii scriau numai cu un singur fel de caractere, considerate a fi de tipar. Scrierea de mână a apărut mult mai târziu. Iată că a venit vremea ca scrierea de mână să dispară în favoarea celei de tipar. Personal cred că va veni perioada când ne vom întoarce nu numai la scrierea de mână dar şi la cititul cărţilor tipărite pe suport. Dacă nu pe hârtie pe un înlocuitor al acesteia.

written by Ioan Rotundu