Ieri, în cimitirul din Cândeşti a fost înmormântat Mihai Oleniuc. Decedat la vârsta de 90 de ani neîmpliniţi doar cu 17 zile. Oleniuc a fost tatăl multiplei campioane olimpice şi mondiale de caiac-canoe Elisabeta Lipă, Oleniuc pe numele de acasă, fostă colegă de şcoală cu soţia mea Cornelia. Bătrânul Oleniuc a murit la Bucureşti, la reşedinţa fiicei sale care în momentul de faţă este chestor în cadrul Ministerului de Interne şi care la data decesului tatălui său se afla într-o deplasare oficială în Germania.
Bătrânul a cerut cu limbă de moarte, cum se spune în popor, ca să fie înmormântat acasă, în cimitirul din satul Cândeşti. Aşa cum spuneam înmormântarea a avut loc ieri.
Tradiţia ucrainenilor din Cândeştiiul rusesc cum este numit satul dintre râurile Molniţa şi Siret şi care a fost sub stăpânire austriacă, graniţa imperiului fiind pe râul Molniţa, este una ciudată. Ei cred că cel îngropat în cimitir preia paza acestuia până la următorul îngropat care-l eliberează din această responsabilitate din lumea morţilor. Cum soţia mea Cornelia era ultima înmormântată, cei din sat mi-au spus că sufletul ei stă de pază la poarta cimitirului şi chiar dacă i-a venit schimbul prin înmormântarea lui Mihai Openiuc, sufletul ei nu pleacă de la poarta cimitirului până nu primeşte dezlegare de la preot.
Aşa se face că ieri, după ce Mihai Oleniuc a fost coborât în criptă, preotul a venit la mormântul soţiei pentru a face o slujbă prin care a schimbat garda de la poarta cimitirului. Sufletul soţiei a fost eliberat din „serviciul de pază” şi instalat cel al lui Mihai Oleniuc. Ca bun creştin ce mă consider îi urez „serviciu uşor” şi fără evenimente, adică să nu-i plece careva din perimetru.
Îmi pare ciudat tot acest ritual de vreme ce problema sufletului omenesc este una extrem de complexă şi greşit unii dintre noi, aş spune că majoritatea, consideră sufletul ca pe un fel de entitate fizică ce hălăduieşte în lumea de dincolo. Ne amăgim că ne ducem din această viaţă pentru a trăi în veşnicie într-o alta.
Nu există nicio dovadă despre existenţa sufletului dincolo de moarte dar ne place să credem în aşa ceva şi am creat fel de fel de ritualuri pe seama morţii celor dragi nouă.
Acum o mie de ani, filozoful persan Omar Khayam a scris un volum, de catrene despre filozofia vieţii pe pământ. O filozofie extrem de profundă pentru acele vremuri. Închei comentariul meu cu un vers dintr-un astfel de catren: „De la duşi-n cale lungă, nimeni n-a primit vreo veste”.
Mă întreb, din curiozitate omenească, ce se petrece în lumea morţilor din cimitirele unde nu s-a instituit acest sistem de pază şi unde preotul nu dă dezlegare de schimbare a gărzii de la poartă?
written by Ioan Rotundu
Un comentariu postat sâmbătă la articolul de deschidere intitulat “Reportajul „Mănăstire sau fermă zootehnică?” a fost amânat la difuzare” îmi atrăgea atenţia că „Primarul Stratulat a trecut la ameninţări. I-a ameninţat pe oieri că face el ordine cu ei.” Mi s-a părut a fi un comentariu răutăcios la adresa primarului, aşa că l-am contactat telefonic pe Ciprian Avasiloaie, cel care m-a solicitat să vin la Băluşeni pentru filmări.
Avasiloaie mi-şa confirmat că vineri după amiază l-a vizitat acasă primarul Neculai Stratulat şi că l-a sfătuit să se liniştească şi să-i lase în pace pe călugări că s-a rezolvat cu reportajul care nu va mai fi difuzat. Am dedus de la Avasilaoaie că primarul i-a dat de înţeles că dacă nu se linişteşte cu vorbă bună are el ac de cojocul lui şi al celorlalţi oieri nemulţumiţi de atitudinea călugărilor de la Schitul Zosin.
Aşadar, primarul Neculai Stratulat face şi acum ce făcea pe timpul comunismului când era directorul Băncii Agricole Botoşani şi-i ameninţa cu preşedinţii de CAP-uri şi directorii de IAS-uri că-i dă pe mâna Securităţii şi a Primului-secretar al Comitetului Judeţean al PCR dacă nu execută ce le spune el.
Când am filmat reportajul la Băluşeni, în faţa primăriei şi a viceprimarului Dinu Câşlaru mai mulţi oieri mi-au relatat cum sunt ameninţaţi de primar şi şeful de poliţie cetăţenii dacă merg mai mult de doi pe stradă. Imediat sunt chemaţi la ordin şi întrebaţi ce pun la cale.
Despre primarul comunei Băluşeni, Neculai Stratulat, care ar fi trebuit să stea acasă şi să-şi mănânce pensia barosană cu care a fost răsplătit de regimul comunist şi cel neocomunist al lui Iliescu, n-am auzit vorbe de apreciere decât de la cei din generaţia sa. Comuna Băluşeni este una îmbătrânită iar primarul le oferă acestor bătrâni pachete sociale şi premii cu ocazia diverselor evenimente, asigurându-se de votul lor.
Îmi spuneau tinerii din comună, cu multă deznădejde în glas, că sunt prizonierii votului acestor bătrâni ai satelor şi că ei nu pot face nimic ca să scape comuna de un primar cu gândire totalitară şi care ţine în loc dezvoltarea localităţilor.
Am revăzut lista cu actualii primari de oraşe şi comune şi am constatat ceea ce bănuiam : primarul Stratulat este singurul rinocer comunist aflat în fruntea unei comune. Alegerea sa în funcţie s-a făcut de fiecare dată într-o atmosferă de scandal, bătăi şi diversiuni la adresa contracandidaţilor. Strategia i-a reuşit de fiecare dată şi am convingerea că-i va reuşi şi în alegerile de la anul. Dacă nu s-o gândi Dumnezeu să-i răsplătească fidelitatea faţă de călugării de la Schitul Zosin , pedepsindu-i pe tinerii din comună, revoltaţi împotriva aceloraşi călugări, să nu-l mai aibă de primar că nu-l merită!
written by Ioan Rotundu
Câtă vreme sicriul cu trupul neînsufleţit al soţiei a fost depus la Capela Militară din Botoşani, sutele de botoşăneni care au cunoscut-o sau care au dorit să-mi fie alături la durere au trecut pe la sicriu şi au sărutat icoana aflată pe capacul frigorific ce acoperea trupul pentru a-l conserva.
Am observat atunci cu groază cum icoana a fost sărutată şi de persoane pe care le ştiam bolnave de boli molipsitoare sau care s-au tratat pentru TBC. După sărutul lor alte persoane sănătoase au sărutat aceiaşi icoană fără a-şi lua măsuri de protejare. Doar la cinci persoane din cele câteva sute am observat că au folosit batista, ştergând icoana înainte de a o săruta.
La slujba ţinută de către cei şase preoţi în frunte cu protopopul de Rădăuţi Bucovina î n biserica din Cândeşti iarăşi cei veniţi la înmormântare au trecut pe la sicriu şi au sărutat icoana. Din nou am observat o persoană vârstnică care avea buzele pline de salivă şi care a umezit abundent icoana. Fără nicio jenă următorul a sărutat icoana luând cel mai probabil pe buze din saliva celui de dinainte.
Ieri am privit pe la televiziunile naţionale panarama religioasă de la Iaşi, la acei nefericiţi pelerini care stau la rând zile şi nopţi pentru a se amăgi cu speranţe deşarte. Toţi trec şi sărută ce apucă a prinde de pe raclă sau racla. Microbii trec de la unul la altul fără nicio oprelişte.
Cred că a sosit momentul ca civilizaţia europeană să fie mod de viaţă şi pentru noi. În primul rând ar trebui ca de la nivelul Ministerului Sănătăţii, prin Direcţiile de Sănătate Publică să se introducă reguli de igienă sanitară foarte stricte şi pentru manifestările religioase.
Astfel de aglomeraţii şi sărutatul aceleaşi icoane de către mii de pelerini sunt focare de boli transmisibile care trebuie stopate. Se pot găsi alte forme de manifestare a credinţei faţă de un sfânt, de o raclă cu moaşte şi nu neapărat sărutatul obiectelor de cult fără nicio formă de protecţie sanitară. De vreme ce s-au putut lua măsuri de respectarea normelor de paza şi stingerea incendiilor la toate bisericile, se pot lua şi măsuri de protecţie sanitară.
Privind ieri la televizor ce se întâmplă la Iaşi am constatat că se repetă la indigo în fiecare an aceiaşi situaţie. Aglomeraţie, busculade, cazuri medicale, echipaje SMURED blocate din activitate, sute de jandarmi aduşi să păstreze ordinea. Într-un cuvânt spus, scene demne de Evul Mediu în plină civilizaţie europeană. Iată ce arătăm, străinilor, ţărilor civilizate şi ne plângem că nu suntem respectaţi şi apreciaţi.
Cu astfel de scene intrarea României în Spaţiul Schengen rămâne un deziderat care se îndepărtează tot mai mult spre deznădejdea milioanelor de români care muncesc prin ţările europene şi care nu pot beneficia de anumite facilităţi din cauza celor rămaşi acasă prizonierii propriei ignoranţe..
written by Ioan Rotundu
 Foarte mulţi cunoscuţi ai familiei noastre, unii extrem de apropiaţi, au rămas consternaţi când au aflat de moartea soţiei mele Cornelia. Nu trebuie să se simtă frustraţi cumva că au fost ţinuţi la distanţă de anumite intimităţi ale familiei noastre pentru că nici membrii din familie n-au cunoscut anumite lucruri decât cu puţin timp în urmă.
Soţia a descoperit că are un nodul la sânul stâng în anul 2000. Am discutat atunci varianta de a merge la medic şi a se opera sau a urma un tratament chimio-terapeutic. Nu a fost de acord cu niciuna dintre aceste două variante. A ales să ţinem totul secret, să nu spunem nici copiilor. S-a documentat şi a urmat un tratament naturist, inclusiv a urmat o reţetă cu o substanţă otrăvitoare despre care aflase că ar otrăvi celulele canceroase.
Numai că nodulul s-a dezvoltat fără a-i transmite semnale că organismul său se află sub asaltul celulelor canceroase. Anul trecut, când celulele canceroase au ieşit la exterior, a decis că este momentul să spunem copiilor cu condiţia ca să nu destăinui nimănui din afara familiei situaţia sa.
A lucrat efectiv şi s-a comportat natural, a râs, a glumit cu toţi cei din preajmă sau cu care intra în contact, se comporta vioi, radiind energie dar în interior cancerul lucra fără putinţa de a-l putea stopa prin tratamentul naturist. De vreo cinci ani, pe lângă tratamentul naturist a ales şi calea credinţei, rugându-se pe la moaştele unor sfinţi, participând la turism ecumenic, s-a dus şi în Grecia pentru a ajunge la Muntele Athos dar n-a fost cu putinţă pentru că era femeie iar femeile nu pot urca pe Muntele Athos.
Pe la jumătatea lunii septembrie a început să tuşească într-un mod ciudat. S-a tratat ca pentru bronşită şi n-a dorit să meargă la medic. Când tusa s-a accentuat şi începuse să-i taie respiraţia a acceptat să meargă la Urgenţe. Prietenul nostru de familie, medicul Gelu Apetroaie, a intervenit pentru a fi trimisă la Iaşi, la Clinica universitară de Pneumoftiziologie. Analizele au evidenţiat faptul că se afla în faza de metastază multiplă şi nu se mai putea face nimic.
Am discutat cu profesorul universitar Grigorescu, şeful clinicii, cu medicul de la Terapie intensivă şi mi-au explicat că soţia a fost pentru ei un caz special. Spuneau ei că o astfel de boală nu se poate vindeca dar că prin tratament se poate prelungi viaţa cu vreo zece ani. Soţia a învins cancerul vreme de 15 ani şi acest lucru îi intriga pentru că nu-şi puteau explica rezistenţa organismului. Nu am ştiut niciodată ce tratament naturist a urmat aşa că nu le-am putut spune nimic sub acest aspect.
Nu mi-a dat voie să vin la ea, la Iaşi, decât atunci când îmi va cere. M-a sunat luni seară, 28 septembrie, cerându-mi să vin. Am ajuns marţi dimineaţă. A râs şi a glumit cu mine deşi era ţinută în viaţă de aparate. Mi-am dat seama că nu prinde următoarea dimineaţă şi l-am sunat pe băiatul de la Bucureşti, care lucrează în IT pentru o multinaţională, să ia avionul şi să vină la Iaşi. A ajuns marţi spre seară. Am plecat eu şi a rămas el.
După tratamentul de seară a mai discutat cu băiatul şi a adormit în jurul orei 23. La ora 23.55 de minute băiatul a privit neputincios cum aparatele la care era conectată au căzut rând pe rând. A murit în somn, liniştită şi senină. Tot ce altceva se povesteşte pe seama ei sunt simple fabulaţii.
Mulţumesc sutelor de botoşăneni care şi-au luat rămas bun de la ea, venind la Capela Militară. Le mulţumesc pentru sprijinul moral şi pentru generozitatea la ce au pus pe piept. Mulţumesc în mod special preotului militar Ştefan Grădinaru în care soţia a avut o nelimitată încredere. Dar şi preotul a aflat care este situaţia sa abia când s-a împărtăşit înainte de a pleca la Iaşi.
Adevărata slujbă de înmormântare a avut loc la Capela Militară iar predica preotului a fost o fotografie a vieţii Corneliei exact aşa cum au cunoscut-o toţi.
Înmormântarea de la Cândeşti, unde a dorit să fie îngropată lângă mormântul tatălui său, a fost un ritual despre care mă abţin să comentez dar nu pot să trec peste faptul că acele accente numite obiceiuri locale care vin din perioada Evului Mediu Târziu distonează profund cu nivelul actual de civilizaţie de tip european.
Mulţumesc în mod deosebit firmei de Servicii Funerare Florariu din Botoşani care s-a ocupat de la aducerea sicriului de la Iaşi şi până la coborârea acestuia în mormânt, meniul de post la praznic fiind unul care i-a uluit nu numai pe săteni dar şi pe cei veniţi din ţară.
Mi-a lăsat multe dorinţe pe care voi face tot ce-mi stă în putinţă să i le împlinesc. Sunt dorinţe legate de profesia mea, de copii, de mama ei în vrâstă de 85 de ani, oarbă de 35 de ani, şi care a plâns-o fără a o putea vedea. Să nu se mire nimeni că nu port şi nu purtăm, cei din familie, doliu. A fost una din dorinţele sale exprese. „Viaţa merge înainte şi fără mine!” a fost unul dintre ultimele sale sfaturi.
Dragostea între soţ şi soţie are multiple manifestări dar cea dintre mine şi Cornelia este irepetabilă. Aş vrea să mă amăgesc că mai trăim o viaţă, „dincolo”, dar nu pot. Alta este realitatea!
Foto: În Peştera Scărişoara – iulie 2009
written by Ioan Rotundu
|
Recent Comments