Blogul lui Rotundu

Cred că sunt mulţi botoşănenii care, pe parcursul întregii veri, trecând prin dreptul bisericii Sf. Ilie, a observat stând sub gardul de fier un copil îmbrăcat ca de iarnă. Fie caniculă sau răcoare, stă îmbrăcat cu un paltonaş negru uzat. Se aşează cu fundul pe temelia de piatră a gardului, îşi pune capul pe genunchii adunaţi sub mâinile împreunate şi stă aşa ore în şir. Nu vorbeşte, nu ridică capul, nu cerşeşte. Are alături o sacoşă cu ceva haine, şi atât.
Am trecut cred că de zeci de ori pe lângă el fără să-mi dau seama dacă este fată sau băiat, dacă este un copil, adolescent sau o fiinţă umană matură. Aveam să aflu de curând că este o fetiţă ce poate avea vârsta de 10 ani sau mai mulţi, suferinţa de pe faţa ei făcând imposibil să-i afli vârsta la o primă privire.
Joia, săptămâna trecută, treceam prin zonă. Fetiţa sta ghemuită, poziţia ei preferată. Prin dreptul ei trecea o familie tânără a cărei fetiţă alegra în faţă. Privind şi ea la mogâldeaţa de sub gardul bisericii s-a împiedicat şi a căzut. A izbucnit în plângă. Mama s-a repezit şi a ridicat-o. Fetiţa a cuprins cu braţele gâtul mamei şi şi-a lipit obrăjorii de ai, privind spre mogâldeaţă.
Plânsul fetiţei a făcut ca mogâldeaţa de sub gard să-şi ridice capul de pe genunchi. Atunci am realizat că este o fetiţă de vreo n10 ani sau, cine ştie, mai mulţi. Mogâldeaţa a privit la scena cu fetiţa şi mama. A privit cum fetiţa şi-a cuprins mama iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Privea şi plângea tăcut. Priveam şi eu şi nu-mi venea a crede. Mă întrebam ce dramă trăieşte acest copil al străzii, ce amintiri dureroase s-au trezit în ea privind la scena fetiţei cu mama. Nu ştiu de ce, dam am simţit nevoia să intru în vorbă cu ea:
- Cine eşti tu unde stai?!
Nu mi-a răspuns. Şi-a luat sacoşa cu hăinuţe şi s-a depărtat. A dispărut undeva în spatele bisericii.
Zilele au trecut iar astăzi, duminică, pe când afară mai bura, am trecut din nou prin zonă. Îmbrăcată cu aceleaşi haine de vară şi iarnă, mogâldeaţa se afla sub gardul bisericii. Cu capul sprijinit pe genunchii adunaţi la piept, cu privirea ascunsă iar alături aceeaşi sacoşă. Era plouată dar nu mişca. M-am oprit din nou şi am întrebat-o:
- Cine şti tu fato?!
A ridicat capul şi a privit dincolo de mine, o privire goală, tulbure. S-a ridicat apoi, şi-a luat sacoşica şi a plecat pe acelaşi drum pe care a plecat şi cu câteva zile în urmă.
Am ajuns acasă şi am scris aceste rânduri. De ce? Nu ştiu! Poate pentru că lumea noastră a devenit plină de copii nefericiţi. Poate pentru că existenţa acestor copii ai străzii au devenit pentru noi ceva obişnuit. Poate că lupta pentru supravieţuirea zilei de mâine ne-a împietrit sufletul atât de tare încât nu ni se mai moaie când vedem necazul altuia.
Pe lângă fetiţa de sub gardul bisericii au trecut şi vor mai trece mulţi botoşăneni. Unii se opresc şi-şi fac treci cruci, privind cu pioşenie sau teamă spre biserică. Nu şi spre fetiţa de sub gardul ei.

written by Ioan Rotundu