Ieri am terminat montajul la reportajul dedicat omagierii naşterii poetului Mihai Eminescu. Dacă anul trecut i-am omagiat naşterea şi comemorat moartea prin două reportaje filmate la Blaj, intitulate „Chemarea străbunilor”, reportajul care va fi difuzat pe Tele’M sâmbătă, 14 ianuarie, l-am realizat filmând la Călineştii lui Cuparencu şi Dumbrăveni, locuri unde au trăit bunicul poetului şi tatăl său.
Am fost uimit să constat cât de respectat este poetul în satul unde a emigrat la 1804 bunicul său Vasile Eminovici, de la Blaj. Există în Călineştii lui Cuparencu o casă documentară de epocă, aidoma celei în care a trăit bunicul poetului, există biserica unde acesta a slujit ca dascăl şi unde a fost botezat Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, există o impozantă statuie a poetului realizată de sculptorul botoşănean Marcel Mănăstireanu însă ce este mai de preţ, în sufletul sătenilor există o adâncă preţuire pentru poet.
La Dumbrăveni, unde a lucrat o perioadă tatăl poetului ca şi căminar pe moşia boierului Ghika, prezenţa poetului este marcată peste tot iar personalitatea şi opera sa sunt venerate cu sfinţenie.
Primarul Ioan Pavăl, cu care am realizat o parte din reportaj, pregăteşte pentru iunie acest an, la comemorarea morţii poetului, dezvăluiri de senzaţie. Susţine primarul că preotul satului, părintele Jaba, a găsit documente care dovedesc că poetul s-a născut şi a fost botezat la Dumbrăveni.
Cine a urmărit reportajele de anul trecut şi-l va urmări şi pe cel de acuma, va putea concluziona şi singur cât de iubit şi apreciat este poetul botoşănean intrat în universalitate.
Am simţit un gust amar să citesc luni o declaraţie a Cătălinei Lupaşcu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Botoşani, că la Memorialul Ipoteşti vor fi aduşi pe post de colaboratori cercetători literari din ţară, în vreme ce botoşăneanul nostru Valentin Coşereanu, considerat un eminescolog de prim rang, a fost prigonit de la şefia Memorialului şi apoi şi din judeţ.
Fata asta, ce n-are pic de respect pentru cultura botoşăneană şi mai ales pentru personalitatea şi opera poetului, nici în al 12-lea ceas nu realizează că prin promovarea la şefia Memorialului a unui economist în tractoare şi motoraşe a distrus cel mai de preţ simbol naţional eminescian.
Cătălina Lupaşcu, Florin Ţurcanu, Gheorghe Marcu, Dumitru Codreanu în frunte cu Mihai Ţâbuleac au produs culturii botoşănene şi în special imaginii poetului Eminescu prejudicii de imagine ireparabile.
Primarul Cătălin Sănduleac al comunei Şerbăuţi, care locuieşte în satul Călineştii lui Cuparencu şi aproape de casa bunicului poetului, s-a arătat nedumerit de ce se întâmplă la Memorialul Ipoteşti.
Primarul comunei Dumbrăveni, fost militar de carieră dar un mare admirator al poetului, nu poate crede că Eminescu a fost dat pe mâna unor analfabeţi culturali şi de aceea a înfiinţat la Dumbrăveni un Centru de cercetări eminescologice şi speră ca în curând să preia rolul Memorialului de la Ipoteşti.
Este incredibil ce i se întâmplă poetului acasă la el. Stau şi mă întreb dacă-l mai merităm?!
În Ajunul Crăciunului, Valentin Coşereanu, cel care a pus bazele Memorialului „Mihai Eminescu” de la Ipoteşti şi care a promovat ani la rând opera şi personalitatea poetului român intrat în universalitate, a demisionat din funcţia de cercetător ştiinţific şi a părăsit instituţia.
La aflarea veştii că Valentin Coşereanu a demisionat şi părăseşte Memorialul, colectivul de salariaţi a izbucnit în lacrimi. Coşereanu a ieşit pe poarta instituţiei în timp ce unii salariaţi au izbucnit în hohote de plâns,. Chiar şi duşmanul său cel mai înrăit, Ştefanache, avea ochii înlăcrimaţi.
În momentul de faţă toţi angajaţii Memorialului trec prin clipe grele. Deznădejdea şi amărăciunea domină spiritul uman a celor ce până mai ieri se considerau crema culturii botoşănene.
Toată drama a început din momentul în care Coşereanu a fost schimbat din funcţia de director al Memorialului cu un economist format în mediul muncitoresc al fostei societăţi Mecanex. Cu o educaţie muncitorească, Miluţă Jijie a confundat cea mai prestigioasă instituţie de cultură a judeţului Botoşani cu hala de producţie a Mecanex-ului la al cărei faliment a contribuit din plin.
Ca director al Memorialului, Jijie n-a putut pricepe de ce unii angajaţi îşi pierd vremea prin biblioteci, în discuţii interminabile despre Eminescu, prin simpozioane şi comunicări ştiinţifice din care n-a priceput şi nu poate pricepe o iotă. Jijie a introdus condica de prezenţă şi respectarea drastică a unui program de lucru în stil muncitoresc. El n-a priceput şi nu va putea pricepe rostul creativităţii umane, pentru că el vrea rezultate, vrea ca la sfârşitul celor opt ore de muncă să io se arate, concret şi material, ce-a muncit fiecare.
Săpat din funcţia de director de cei care voiau săî transforme Memorialul în surse proprii de afaceri, reclamat la Poliţie şi Parchet cu presupuse ilegalităţi, acuzat de imaginare furturi financiare sau de înstrăinarea unor piese de muzeu, cercetat şi răscercetat de către organele de anchetă, Coşereanu a trebuit să mai trăiască un coşmar, cel mai groaznic coşmar din viaţa sa.
Acela de a-l face pe Jijie să înţeleagă ce înseamnă munca de cercetare ştiinţifică şi cum se desfăşoară ea. N-a reuşit, pentru că libertatea gândirii sale, creativitatea, s-au dovedit incompatibile cu educaţia muncitorească a lui Jijie.
Cum cel mai deştept cedează întotdeauna, Coşereanu a considerat că demisia este sigura soluţie de a pune capăt coşmarului pe care-l trăia de vreun an de zile încoace.
Peste Memorialul Ipoteşti s-a aşezat o atmosferă apăsătoare, cernită, de doliu cultural. Din şuvoaiele de lacrimi ale salariaţilor ţâşnesc bucuria şi mulţumirea sufletească cu care Miluţă Jijhie îşi alimentează modestele forţe intelectuale, însă extraordinar de malefice, cu care continuă să domine şi să batjocorească spiritul eminescian.
Bucuros că a scăpat de pericolul pe care Coşereanu îl reprezenta de a-l îndepărta din funcţie, imediat ce acesta a plecat, Jijie a cutreierat birourile pentru a închide cu vârful pantofului aerotermele care încercau să dezmorţească aerul îngheţat care a cuprins sediul administrativ al Memorialului la propriu şi la figurat.
Aproape că-i crăpa pielea de bucurie că a rămas stăpânul suprem al întregii instituţii.
Am suficientă răbdare să prind judecata celor care vor trebui să răspundă pentru fapta lor de a-l pune pe Miluţă Jjiie în fruntea celei mai prestigioase instituţii eminesciene din România. Voi fi un martor activ al acelui proces.
Pe youtube.com, la reportajul „Nuntă-n sat la şcoală” a fost postat următorul comentariu:
„De ce v-aţi sesizat tocmai acum?In satul Scutari au mai avut loc NUNŢI,CUMĂTRII ŞI BALURI şi în trecut în vechea şcoală care acum arată groaznic, pe vremea când director la şcoala din comuna Mileanca era chiar soţia domnului doctor Azamfirei pe care dumnevoastră îl intervievaţi, şi care are atâtea “INFORMAŢII” folositoare. De ce nu vă informaţi si cu privire la acest lucru?!”
Autorul comentariului confundă lumea televiziunii cu presa scrisă. Formatul emisiunii mele intitulată generic Lumea lu’ Rotundu este unul de reportaje. Ori reportajul televizat are regulile sale de la care nu poţi abdica pentru că atunci n-ai mai realizat un reportaj, ci un amalgam de imagini fără cap şi coadă în care fiecare personaj vorbeşte ce vrea.
De nunta organizată-n şcoala din Scutari noi am aflat de la un localnic care a telefonat la postul de televiziune şi a solicitat ca Lumea lu’ Rotundu să se implice. Autorul telefonului voia să ne deplasăm la faţa locului chiar în seara nunţii, o zi de sâmbătă. Numai că o echipă de televiziune nu se deplasează aşa uşor. Mai ales când se filmează un reportaj care va cuprinde mai multe sincroane ce ulterior sunt asamblate la montaj şi ornate cu o coloană sonoră.
Apoi, realizarea reportajului impune şi realizarea unei regii prealabile, lucru posibil numai după ce cunoşti tema de lucru, după care se vor derula filmările. E drept că în teren apar situaţii inedite şi atunci se renunţă şa unele secvenţe cu altele nou ivite, dar realizatorul trebuie tot timpul să fie atent ca orice secvenţă filmată să facă parte dintr-un întreg, adică să respecte tema reportajului şi logica derulării evenimentului asigurând coerenţa întregului.
Noi ne-am dus la Scutari să filmăm o nuntă organizată-n şcoală, deci era esenţial să surprindem în imagini elemente care să confirme organizarea nunţii şi să găsim martori care să confirme evenimentul consumat.
Este foarte greu de filmat un astfel de reportaj pentru că cei implicaţi refuză colaborarea iar cetăţenii din sat se feresc să se pună rău cu cei implicaţi. Iar când le spui că-i filmezi refuză categoric participarea.
Mai există tendinţa celor care acceptă să fie filmaţi de a divaga de la subiect ceea ce scade valoarea artistică a reportajului. Cel mai greu este de filmat cu intelectualii care se duc sprte detalii, diluând esenţa subiectului în amănunte nesemnificative şi atunci trebuie să-i aduci tot timpul la temă.
De obicei, pentru un reportaj de 50 nde minute se filmează două ore iar la montaj se „tunde” materialul ca să te încadrezi în timpul alocat emisiunii. Ese uşor să priveşti un reportaj la televizor dar puţini ştiu câtă muncă şi efort intelectual necesită realizarea lui. Este o muncă de echipă, care echipă dacă nu este armonizată se alege praful din tot ce-ai filmat.
Aşa că autorul comentariului trebuie să ştie că nu m-am dus la Mileanca să fac anchetă asupra familiei Azamfirei ci să realizez un reportaj despre o nuntă consumată în şcoală, urmând ca cei de la IŞJ Botoşani să facă ancheta de rigoare şi să dispună măsurile necesare.
Sâmbătă şi duminică, un grup de femei botoşănene a plecat într-o vizită ecumenică pe la mănăstirile şi bisericile din Iaşi şi judeţul Vaslui.
Ajunse la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, nu mică le-a fost mirarea ca la poartă să întâlnească un ţigan îmbrăcat călugăr şi care strângea bani, chipurile, pentru o biserică din Dorohoi. Cum ţiganul nu prea arăta a fi dorohoian, femeile s-au luat de el:
- Dumneata nu prea ai înfăţişare de dorohoian. Noi suntem din Dorohoi. Pentru care biserică strângi bani? l-a louat direct o femeie din grup.
Ţiganul mai întâi s-a bâlbâit, după care a prins curaj şi a replicat tăios:
- Dacă nu vreţi să daţi bani, nu păcătuiţi?!
Femeile nu s-au lăsat muiate de teama păcatului şi l-au ameninţat că atunci când vor ieşi din mănăstire se vor răfui cu el. Numai că la ieşirea din mănăstire ţiganul nu mai era la poartă. Dispăruse pur şi simplu!
La Biserica Sf. Paraschiva tot din iIşi, la intrarea în curte, un alt grup de ţigănci cerşeau, spunând că sunt din Botoşani şi n-au ce mânca. Din nou cineva din grup le-a cerut buletinele să se convingă că sunt din Botoşani. Numai că ţigăncile au început a vocifera cum obişnuiesc, a drăcui şi afurisi, că se iscase un scandal întreg.
Numai că femeile noastre nu s-au lăsat intimidate şi le-au ameninţat că dacă nu arată buletinele vor chema poliţia. La aşa o ameninţare ţigăncile au dispărut.
Şi ca totul să se încheie în aceeaşi atmosferă de înşelătorie publică pe seama Botoşanilor, când grupul de femei au ajuns prin faţa Palatului culturii, nu mică le-a fost mirarea să dea nas în nas cu ţiganul călugăr. De această dată ţiganul era îmbrăcat elegant şi le-a dat cu tifla.
Care ar fi explicaţia că ţiganii folosesc denumirea de Botoşani ca un motiv de a-i înduioşa pe trecători şi a le stoarce ceva bănuţi?
Probabil faptul că zpna noastră este recunoscută ca una săracă şi dă bine la trecători, stârnindu-le sentimente de milă. Aşadar, nu suntem promovaţi în lume prin personalităţile noastre culturale de primă valoare naţională, nu suntem, cunoscuţi pentru bisericile noastre întemeiate de voievozii Moldovei şi domniţele acestora, dar suntem cunoscuţi pentru sărăcia noastră.
Iar imaginea ne-o fac ţiganii, că cei din cadrul Direcţiei Judeţene de Cultură Botoşani au alte preocupări de ordin politic, în frunte cu liberala Cătălina Lupaşcu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Botoşani care răspunde de sectorul Cultură.
Cât timp vom fi bătaia de joc a acestor nulităţi din domeniul cultural nu ştiu, dar ştiu că ţiganii au transformat Botoşanii într-un brand al lor de pe urma căruia scot câştiguri frumoase. Ne merităm imaginea!
Ieri, pe platoul din faţa Mănăstirii Vorona, s-a organizat o nouă ediţie a celei mai vechi acţiuni cultural-educative din judeţul Botoşani. Cunoscută mai mult sub genericul de „Serbările pădurii”, festivitatea era ce-a mai renumită întrunire publică din perioada regimului comunist.
Înainte de 1989 au fost ediţii când la festivitate au participat peste 40 de mii de cetăţeni. Ajunsă de importanţă naţională şi chiar cu ecou internaţional, festivitatea n-a fost despărţită niciodată de ziua de 8 septembrie, ziua în care creştinii ortodocşi sărbătoresc Naşterea Maicii Domnului sau „Sfânta Marie cea Mică”.
Dacă în timpul comunismului accentul se punea pe programul artistic ce urma să fie prezentat, pe valoarea artiştilor participanţi, acum lucrurile s-au inversat valoric. De la un an la altul valoarea artiştilor prezenţi a scăzut. În schimb a crescut numărul politicienilor care s-au înghesuit să cuvânte celor adunaţi.
Ţiganii, cei cu jocuri distractive de fraierit pe cei cu bani, unii comercianţi de mărunţişuri prezentate drept lucrări de artă populară, au dat şi ei năvală. În curtea Mănăstirii cu hramul „Sfintei Marii” a putut fi văzută o altă adunare pestriţă ce numai smerenie sufletească nu afişa.
Iată, cum, o sărbătoare cândva prestigioasă şi-a pierdut din valoare în favoarea kitschului de orice fel. Cum s-a ajuns într-o astfel de situaţie? Explicaţia este una extrem de simplă. S-a politizat cultura iar cei din cadrul Direcţiei Judeţene de Cultură au devenit doar nişte executanţi ai comenzilor politice venite de la cei care i-au instalat în funcţie.
Prezenţa extrem de redusă, de la zeci de mii la câteva mii, se explică şi ea prin faptul că în momentul de faţă tot judeţul este o scenă’ uriaşă pe care se organizează festivaluri de către fiecare primar. Fiecare după puterea sa de înţelegere a actului cultural. Iar cea mai mare putere de înţelegere este că organizează nişte monstruozităţi culturale care se bucură de prezenţa politicienilor de marcă veniţi de la judeţ.
Situaţia în care se află Cultura în momentul de faţă este una dezastruoasă. Valorile culturale şi tradiţiile moştenite de la bătrânii noştri sunt tot mai alterate de un amestec de modernism prost înţeles.
Ne lipsesc şi adevăraţii oameni de cultură, cei care au dirijat zeci de ani la rând cultura noastră autohtonă. Este nevoie de o nouă Dana Petrariu, de o nouă etnografă ca Angela Olaru, avem nevoie de meşteri populari adevăraţi şi nu de gablonzari bruneţi.
Pentru a curăţa Cultura de incultură trebuie mai întâi curăţată Cultura de activiştii politici şi puşi în fruntea ei profesionişti. Numai că acest lucru nu se poate realiza sub conducerea unei clase politice ticăloşite ca a noastră.
