Pe site-ul Jurnalului de sâmbătă, 1 mai, am publicat articolul intitulat „Părinţi care nu vor democraţie în şcoală - mutilarea personalităţii copilului este o formulă educaţională acceptată”. Articolul s-a bucurat de atenţia unor cititori care şi-au exprimat şi un punct de vedere. Vreau să le mulţumesc pentru modul civilizat prin care şi-au exprimat opiniile, arătând că o dispută publică se poate purta şi civilizat, fără injurii sau insulte şi fără jigniri. Mă bucur că am reuşit să transmit cititorilor mesajul că pe site-ul Jurnalului nu se poate comenta decât în condiţiile unui respect reciproc. Cum disputa mi s-a păruit una extrem de interesantă, am considerat să-mi exprim şi eu un punct de vedere.
Să admitem că prin introducerea uniformei şcolare elevul sărac se va simţi; egal cu cel bogat. Dar când se va termina cu uniforma va trăi o mare dramă a vieţii, un şoc psihologic. Pentru că cel bogat nu-l va mai băga în seamă atunci când va fi încălţat şi îmbrăcat cu produse de firmă. Bogatul se va duce în lumea lui, iar săracul va rămâne cu deznădejdea vieţii sale. Este drept să-i dai unui copil de şcoală speranţe care nu se vor realiza niciodată sau să-i creezi iluzii că este egalul bogatului ca apoi să constate că viaţa este altfel organizată ?
Asta vor profesorii şi părinţii care au trăit în epoca comunistă. Aparţin acelei epoci şi am urât de mic copil numărul matricol şi uniforma. Am citit Fabrica morţii, această Istorie a Holocaustului de la Auschwitz 2-Birkenau până în clasa a IV-a. N-am înţeles mare lucru la acea vreme, căci am ctcit-o fără a avea puterea înţelegerii acelei drame care a schimbat cursul istoriei. Dar m-a impresionat tatuarea pe braţul evreilor a numărului de deţinut.
În mintea mea de copil s-a făcut asocierea cu numărul matricol de la braţ, ceea ce m-a făcut să-l urăsc. Iar de acest număr matricol n-am scăpat decât după ce-am absolvit liceul. Nu vreau ca elevii de astăzi să devină un număr matricol în evidenţele şcolii şi pe stradă, nu vreau să-i văd pe toţi îmbrăcaţi într-o uniformă care-i depersonalizează, care le fură identitatea şi care le dă speranţe deşarte.
Să mai adăugăm faptul că introducerea uniformelor va deveni o formă mascată de afaceri pe seama banilor părinţilor. La Grupul Şcolar “Gheorghe Asachi” din Botoşani s-a introdus obligatoriu o vestă. Ştiţi cât a costat: 50 lei, în timp ce un costum de serie pentru adulţi costă 100 lei. Acum acele veste au fost aruncate la coşul de gunoi, dar părinţii au scos banul. Când se va afla de introducerea uniformelor şcolare, va începe şi bătălia croitorilor pentru comenzi. Va începe „cumpărarea” directorilor de şcoală, iar comisionul oferit va fi scos tot din buzunarul părinţilor.
Dacă în comunism statul subvenţiona preţul uniformelor şcolare, în capitalism nu va mai fi o astfel de facilitate. Dimpotrivă, uniforma nemaifiind de serie, ci la comandă individuală, va fi mai scumpă. Başca preţul speculativ. Se vorbeşte de milioane de lei o uniformă. Mulţi părinţi n-au bani să-şi pornească copilul la şcoală, să-i cumpere rechizitele necesare. Va avea bani de uniformă? Nu va avea şi vor apărea noi drame în rândul acestor copii, pentru că se vor găsi învăţători şi profesori care să-i obrăzească zilnic că vin la şcoală fără uniformă.
De ce avem nevoie de toate aceste şocuri psihologice pentru elevi şi părinţi? Ce mecanism diabolic funcţionează în noi ca să nu mai scăpăm de aceste nelegiuiri specifice zonei Balcanice? Este povara trecutului comunist. Este povara unei epoci istorice în care bunicii şi părinţii actualilor elevi au trăit cu falsa impresie că toată lumea este egală şi că singura diferenţă este puterea raţiunii fiecăruia de a înţelege lecţiile predate şi de a-şi făuri un rost în viaţă. În fond totul nu era decât o şarlatanie. Pentru că din rândul proletariatului s-a ridicat burghezia prezisă de Lenin, acea pleiadă de activişti ai PCR, care aveau alte privilegii în viaţă decât muncitorul şi ţăranul.
Prea repede cei de vârsta mea au uitat că până în 1990, la facultate intrau copii de activişti PCR şi ai ştabilor din fruntea instituţiilor statului şi mai puţin, tot mai puţin, fii de muncitori şi ţărani.
Acum istoria se repetă. Fii bogaţilor ajung licenţiaţi fără ca măcar să ştie unde este sediul facultăţii care le-a eliberat diploma. Cei săraci n-au bani să suporte cheltuielile a patru ani de facultate. Şi atunci la ce bun să le creăm impresia că sunt egali cu bogaţii, numai că poartă aceiaşi uniformă, când viaţa i-a despărţit din faşă. Săracul cu pelinci din cârpe iar bogatul că pelinci înnobilate cu diamante.
Cred că trebuie să vedem realităţile vieţii aşa cum sunt ele şi să nu le falsificăm. Nu ne mai obligă nimeni să zugrăvim viaţa altfel de cum este ea. Ne-am câştigat această libertate şi cred eu că trebuie să beneficiem de ea.
Introducerea uniformelor în şcoli nu va însemna mai multă deşteptăciune la elevii din familiile bogate. Uniforma nu va salva de la umilinţă pe profesorul sau profesoara îmbrăcaţi sărăcăcios. Pentru că după orele de şcoală elevul din familia bogată va fi tot impertinent, insolent şi bădăran cu profesorul întâlnit pe stradă. Comportamentul lor nu se va modifica prin introducerea uniformei în şcoală. Educaţia lor este o problemă de clasă socială. Ei aparţin ciocoilor noi, şi până ce această clasă de parveniţi nu se va civiliza de la sine, progeniturile lor nu vor putea fi educate cu o amărâtă de uniformă şcolară.
Eu cred că nu-i drept să transmitem asupra copiilor povara trecutului nostru. Dacă tot vream să fim europeni, să fim în toate şi nu pe bucăţi prost selectate.
Că titlul de doctor a ajuns să fie obţinut mai uşor decât în vremurile comuniste un examen de licenţă nu mai pune nimeni la îndoială acest fapt. În învăţământul românesc s-au degradat multe lucruri pe care străinii nici nu şi le pot închipui.
Aşa se face că examenul de licenţă nu-l mai susţii cu o lucrare la care să munceşti pe brânci în ultimul an de facultate. Cumperi lucrarea de la profesorul coordonator sau de pe Internet. Oricum nu se va uita nimeni la ea, ci la banii pe care va trebui să-i depui la casierie sub formă de taxe sau să-i bagi în buzunarul profesorului examinator.
Aşa se face că s-a umplut România de licenţiaţi şi doctori în ştiinţe. Unii poate pe merit, dar ce valoare mai are diploma lor de vreme ce alături de el stau alte câteva zeci sau sute cu diplomă de acelaşi rang şi proşti grămadă!
Nu cunosc în ce condiţii şi-a luat Ada Macovei doctoratul în ştiinţele chimice, dar cunosc în ce împrejurări a ajuns la şefia Inspectoratului Judeţean şcolar Botoşani. Nu cunosc titlul tezei sale de doctorat şi ce descoperire ştiinţifică a realizat în domeniul chimiei de a fost răsplătită cu titlul de doctor, dar ştiu că a ajuns inspector general fără ca la data numirii să îndeplinească prevederile legii.
Iar ajunsă în funcţia supremă a învăţământului botoşănean, proaspăta femeie de ştiinţă, fără titlurile ştiinţifice de inginer şi academician (poale le deţine şi n-am aflat noi încă) s-a apucat de înfăptuit reforme. Cei cunoscători susţin că s-a apucat de înfăptuit cele mai ticăloase lucruri prin care sunt afectate vieţile a zeci de elevi din clasele primare, chiar puse în pericol. Ce face doamna doctor chimistă? Face alchimie din unele şcoli săteşti, desfiinţându-le şi punând mogâldeţe de copii ca la vârsta de şase ani să meargă zilnic pe jos kilometri cât nu face savanta noastră într-un an de zile.
Despre astfel de cazuri consumate în pragul anului şcolar deschis în toamna trecută am scris. Din cauza protestelor părinţilor şi a autorităţilor locale, asupra desfiinţării unor şcoli săteşti s-a revenit, la altele nu. Iar savanta pregăteşte ca din toamnă să desfiinţeze alte şcoli săteşti. De această dată având şi tupeul de a anunţa public că nu se va mai potrivi la protestele părinţilor.
Fata asta, cu tot doctoratul ei, este de o inconştienţă crasă şi de ordin penal, situându-se la marginea infracţiunii de omor cu bună ştiinţă. Căci dacă în această iarnă nu s-a întâmplat nici o nenorocire, adică să moară vreun elev de frig pe drumul spre sau dinspre şcoală, nu înseamnă că acest lucru nu se poate întâmpla.
Şi aşa cum am mai spus, de va muri vreun copil în astfel de împrejurări, criminalul, nu moral, ci fizic, este savanta noastră chimistă. Căci ea a semnat şi va semna deciziile de desfiinţare a şcolilor. O sfătuiesc pe savantă să ia plaivazul în mână şi o foaie de maculator şi să calculeze ce-i mai ieftin: cumpărarea unui microbuz, angajarea unui şofer, combustibilul consumat şi piesele de schimb sau menţinerea pe post a unei învăţătoare şi evitarea de a se pune în pericol vieţile elevilor? O informez de pe acum că-i mai ieftin menţinerea învăţătoarei. Dar procurarea de microbuze şcolare este o afacere pe banii publici, dirijarea lor către primării este o altă afacere, iar exploatarea lor ultima verigă din lanţul acestor afaceri.
Nu grija de acele mogâldeţe de elevi ca să înveţe carte o mână în luptă pe chimista noastră, ci înfăptuirea fără crâcnire a indicaţiilor venite de sus pentru a-şi păstra postul de şefă.
Generaţiile de aur ale scriitorilor români precum Alecu Russo, Agârbiceanu, Slavici, Panait Istrate, Ion Creangă. Vlahuţă etc. s-au format învăţând în clase comasate. Nici unui ministru al Educaţiei din acele vremuri, sau revizor şcolar, nu i-ar fi trecut prin cap să desfiinţeze şcoala sătească. Chiar şi cu un elev, şcoala funcţiona. Acum nu se mai poate. Educaţia a fost înrobită eficienţei economice de nişte doctori în ştiinţă gen Ada Macovei. Doamne, dă-le lor o pedeapsă pe măsură şi ocroteşte acele mogâldeţe de copii pe care-i năpăstuieşc prin deciziile lor sclerozate!
Prin publicarea pe site-ul Jurnalului a articolului intitulat „Profesorii vor să-i educe pe elevi după metodele bolşevicului Macarenko” s-a născut o vie dispută cu privire la modul actual de educaţie a elevilor în şcoli. Că s-au aprins spiritele pe seama unei astfel de teme este bine, pentru că din dezbateri publice se pot afla multe lucruri utile, se pot scoate la iveală multe disfuncţionalităţi ale sistemului.
Cred că în învăţământul actual, învăţătorii şi profesorii sunt împărţiţi în două tabere: pedagogii de modă veche şi cei de modă nouă, care luptă să-şi facă loc în sistem şi să se impună profesional. Pedagogii de modă veche sunt adepţii unui act educaţional mai aspru în constrângeri, o limitare a libertăţilor elevului. Este adevărat că libertăţile democratice, pe la noi le-am interpretat fiecare după cum am avut interesul. În învăţământ, libertăţile democratice au afectat grav respectul faţă de cel aflat la catedră. Dar nu putem să nu observăm că o parte din vină aparţine şi celor de la catedră, care au continuat să-şi exercite profesia după metodele pedagogice însuşite de-a lungul carierei, fără a ţine cont că o parte dintre aceste metode nu mai sunt de actualitate.
Şi a mai apărut un fenomen, hazliu chiar, dacă n-ar fi adus la consecinţe extrem de negative în procesul educaţional. Din dorinţa de a părea moderni, de as fi consideraţi europenizaţi, de a-şi câştiga simpatia elevilor şi a-şi crea un renume de „băiat de gaşcă”, unii dintre pedagogii vechi au alunecat în extrema cealaltă, a depersonalizării autorităţii profesionale. Aşa au apărut profesorii care merg la băut cu elevii, care închid ochii la elevii ce se comportă şmechereşte şi vorbesc vulgar, care acceptă bani şi atenţii materiale pentru a da note mari odraslei de bani gata, pentru a trece cu vederea comportamentul grotesc.
Apoi avem tabăra cealaltă, a pedagogilor din noua generaţie, aşa-zişii postdecembrişti. Ei au venit de pe băncile facultăţii cu o altă mentalitate, cu o altă concepţie despre relaţia profesor-elev. Acestor pedagogi le este indiferent cum învaţă şi se comportă elevul, problema lor acută fiind nevoia de bani. Iar pentru bani fac compromisuri de orice fel, fără să-şi facă procese de conştiinţă. Între generaţia tânără şi cea de modă veche se află un continuu conflict. Cei vechi nu vor să părăsească de bună voi cârma şcolii, cei noi se simt frustraţi că ei, moderniştii, nu sunt lăsaţi să se desfăşoare, să-şi pună în aplicare învăţăturile aducătoare de reforme.
Cum s-ar spune, avem un conflict între generaţii: pe de o parte un conflict pedagogi – elevi şi un conflict pedagogi vechi – pedagogi noi. Peste aceste două conflicte domină incompetenţa şefilor de sistem. Şi mă refer aici la voinţa clasei politice de a reforma sistemul educaţional, nu cu vorbe ci cu alocare de bani, la ministrul Educaţiei care ar trebui să reformeze regulamentele şcolare şi să armonizeze legislaţia internă cu cea europeană, la responsabilii cu programele şcolare şi editarea manualelor, care au încărcat atât de mult programele şcolare că elevii au de ales între surmenajul intelectual sau a fugi de la ore la bar ori săli de Internet.
Cu poliţia asmuţită asupra elevilor aflaţi prin baruri şi săli de Internet nu rezolvăm fondul problemei. Aceştia sunt elevi ce au părinţii bogaţi, iar cu bani îşi rezolvă orice problemă.
Dacă directorul de şcoală sau de liceu, dirigintele de clasă ar avea tăria morală să-i exmatriculeze pe aceşti elevi, care sunt şi lideri de grup, atrăgând după ei la rele şi pe alţi colegi, fenomenul ar putea fi mult restrâns iar profesorii ar dobândi mai mult respect. Numai că nu se recurge la exmatriculări pentru că este vorba de băietul lui cutare, iar acel cutare are grijă de domnul director, domnul diriginte, domnii profesori.
În acest comentariu m-am referit la relaţiile profesor – profesor şi profesor – elev, dar mai există relaţiile profesor – părinte, elev – părinte şi ele extrem de importante, mai ales că în ultimii ani în viaţa de familie au intervenit modificări majore de ordin social, greu de explicat de către psihologi şi sociologi pentru că aceste mutaţii nu sunt suficient studiate asupra consecinţelor.
Închei reproducând comentariul semnat de „Trandafir”, un fel de îndemn pentru profesori: „Rostul articolului este ca profesorii să-şi facă datoria cum trebuie, să nu mai bea cot la cot cu elevii, să-şi impună respectul prin cunoştinţe şi nu să-l câştige cu poliţia şi să lase grevele pe seama muncitorilor. Vor numai drepturi şi treabă ioc. La Internet elevii învaţă ceea ce profesorii lor nu ştiu să le spună.” În mare parte comentatorul are dreptate.
Ilie Ivanache, primarul liberal de Ungureni, mi s-a plâns că Maria Ţiprigan, lidera Sindicatului din Învăţământul Preuniversitar l-a ameninţat că dacă nu decontează angajaţilor din învăţământ cheltuielile de transport, îl va acţiona în judecată. Ţiprigan i-a vorbit pe un ton de şef care dă ordine ce nu acceptă să nu-i fie executate, tratându-l pe primar ca pe o slugă a sindicatului pe care-l păstoreşte.
Cine îl cunoaşte pe primarul de Ungureni, ştie că acesta este un om cumsecade, politicos şi amabil, săritor la nevoie şi milos cu nevoiaşii. Dacă ar fi bani în bugetul local, nimic nu l-ar împiedica să deconteze aceste cheltuieli, aşa cum o face de ani de zile. Numai că bugetul comunei este secătuit, iar de la judeţ n-are a primi bani. Pe Ivanache l-a durut faptul că Ţiprigan i-a vorbit pe un ton răstit, fără a avea măcar un minim de informaţii despre starea bugetului local şi a problemelor cu care se confruntă comunitatea.
I-am spus primarului că n-are rost să-şi amărască zilele din cauza lui Ţiprigan. Sunt lucruri mult mai serioase de rezolvat în comuna Ungureni, decât să-şi piardă vremea dialogând cu o persoană rămasă cu mentalitatea stană de piatră în regimul comunist, deşi îi place să se joace de-a liderul de sindicat într-un sistem democratic.
Această Ţiprigan, care se crede buricul pământului în materie de sindicat , confundă statutul unui primar ales prin votul a mii de localnici, cum este cazul lui Ivanache, cu statutul său de cucoană aşezată cu curul pe scaunul de lider de sindicat, imediat după 1990, şi de unde nu s-a mai ridicat, considerându-se aşezată acolo pe viaţă.
Cât despre logica sa de a pătrunde mersul treburilor în democraţie, n-am a face aprecieri pozitive pentru simplul fapt că n-am găsit nici un temei de curmei. Femeia asta nu l-a ameninţat pe primar, ci pur şi simplu l-a şantajat, aşa cum o face şi cu alţi primari slabi de îngeri. Numai că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Odată şi odată tot se sparge. Ţiprigan şi-a cam trăit traiul de lider de sindicat şi şi-a cam păpat mălaiul. Vremea ei şi a urmaşilor urmaşilor comuniştilor care sunt social-democraţii de astăzi a cam trecut.
Trăim vremuri grele şi nu poţi face continuu pomeni din banul public, pentru că sunt probleme mult mai grave care se cer rezolvate într-o comunitate locală. Nu-i departe vremea când cheltuielile de transport vor trebui suportate de profesori, aşa cum şi le suportă fiecare alt angajat la stat, dar mai ales în mediul privat. Va trebui înţărcată Bălaia şi cu acele tichete cadou. Cum milioane de angajaţi muncesc pentru leafa lunară, fără a le mai adăuga patronul şi alte favoruri, aşa vor trebui să-şi primească leafa şi cei din învăţământ. Cum milioane de angajaţi plătesc impozitele la stat, din toată sărăcia lor, aşa trebuie să şi le plătească şi profesorii.
De ce madam Ţiprigan n-a luat foc când am scris că directorul şcolii din Ungureni are neplătite impozite ţi taxe locale de peste 40 milioane lei veci? Directoarea vrea şi ea decontarea cheltuielilor de transport, căci vine la serviciu dintr-un sat aflat la 3 km de Ungureni. Ţiprigan n-a zis pentru că directoarea se numeşte Enacache, este soţia unui important lider social-democrat, adică este din şatra sa, cum ar spune ţiganul.
Ţiprigan n-a protestat nici când s-au desfiinţat şcoli care nu trebuiau desfiinţate, nici că sunt şcoli a căror tavan riscă să cadă peste elevi, nici că microbuzele şcolare s-au dat unde nu era nevoie de ele iar în alte comune elevi de clasele I – IV merg zilnic pe jos kilometri întregi.
Câtă vreme ministrul Educaţiei a fost social-democrata Ecaterina Andronescu, Ţiprigan s-a dat la fund cu protestele şi revendicările, acceptând supusă directivele ministeriale. Acum a prin glas din nou. Madama să facă ciocul mic, pentru că după 6 decembrie nu PSD-ul va guverna.
Suntem în criză economică şi nu pomenile sociale ale PSD-ului ne va scoate din ea. Ne trebuie un guvern de dreapta, tăios, care să ne oblige la muncă chiar şi pe bani puţini şi care să subţieze drastic rândul bugetarilor. În vremea lui Ceauşescu munceau zece milioane de români şi erau bugetari numai un milion. Acum muncesc 4,5 milioane de români şi aveam 1,6 milioane de bugetari. Nu putem merge aşa la infinit!
Îi sfătuiesc pe primari să nu cedeze nici unei forme de şantaj venită din partea oricărui lider de sindicat, fie el şi cu numele de Ţiprigan. În rezolvare au prioritate problemele generale ale comunităţii locale, iar din comunitatea locală fac parte şi cei din învăţământ. După rezolvarea problemelor de interes general, se pot rezolva şi cele secvenţiale şi apoi punctuale. Îmi permit să dau acest sfat pentru că ştiu ce probleme are de rezolvat fiecare unitate administrativă din judeţ, cât de complicate sunt unele, iar decontarea cheltuielilor de transport şi acordarea tichetelor cadou sunt la coada lor.
În urmă cu doar două zile, mai exact în 15 septembrie, am publicat comentariul intitulat „Lucruri necurate prin IŞJ”. Afirmam în acel comentariu că într-un birou din incinta Consiliului Judeţean Botoşani, probabil în cel al vicepreşedintelui Cristian Achiţei, s-a întocmit o listă cu priorităţile în investiţiile şcolare, listă ce a fost înaintată guvernului spre aprobare.
Când am publicat acest comentariu, n-aveam certitudinea că toate informaţiile primite pe surse sunt şi corecte, pentru că există pioni otrăviţi. Mă refer la acele persoane, gata oricând să-ţi şoptească despre o informaţie „tare”, numai că ţi se plasează informaţii false, pentru a le scrie şi a te discredita.
Spre a nu cădea în astfel de capcane, atunci când am informaţii greu, sau chiar imposibil, de verificat, le scriu pe blog. Imediat se vor găsi doi, trei cititori care să vină cu completări, beneficiind astfel de un ajutor nesperat.
Informaţiile prezentate în acel comentariu s-au dovedit a fi corecte. Iar confirmarea am obţinut-o ieri, de la primarul din Săveni, Relu Târzioru. Primarul a recunoscut că licitaţia pentru construcţia campusului şcolar a ajuns să fie câştigată de către MBB, societatea de construcţii a lui Adrian Bidaşcă, consilier municipal al PDL Valoarea investiţiei se ridică la peste 100 miliarde lei vechi, ceea ce nu-i de ici de acolo.
Până în momentul de faţă, cei de la MBB au executat lucrări de vreo 25 miliarde, dar bani n-au văzut. Cum, necum, deşi primar liberal, Tărzioru s-a învârtit binişor şi a ajuns să înscrie pe lista secretă şi o poziţie privind Campusul şcolar Săveni, fără ca cei de la IŞJ să aibă habar. Nici măcar preşedintele PDL, Cătălin Flutur n-a ştiu de acest aranjament, deşi, după ce s-au alocat banii, s-a lăudat că PDL-ul a dat bani şi la primari liberali.
Faptul că a fost trecut pe listă nu i-a dat primarului Târzioru certitudinea că va primi şi banii. Aşa că s-a urcat în maşină şi s-a dus la sediul PSD din Bucureşti, unde o persoane importantă l-a introdus la cineva de la vârful ministerului Educaţiei, care se ocupa de alocarea banilor pentru investiţii. Primarul n-a dorit să-mi divulge numele persoanelor din PSD, care l-au ajutat, dar ce este cert, e că i s-a repartizat zece miliarde de lei. Cinci miliarde le-a primit şi le-a virat celor de la MBB. Mai urmează alte cinci.
Toată orchestraţia s-a făcut fără ca cineva din conducerea IŞJ Botoşani să cunoască despre aceste învârteli. Când au primit de la ministerul Educaţiei lista aprobată, s-au acuzat reciproc de faulturi politice. Iar ca cineva să fie ţap ispăşitor şi cei din conducere să se simtă cât de cât cineva, l-au sancţionat pe Gheorghe Pleşca, inginerul de la investiţii.
I s-a pus acestuia în cârcă faptul că ar fi trimis lista la minister fără ştiinţa celor din onducere. Numai că lista a ajuns la minister trimisă fiind pe linie politică, considerându-se că nu-i de nasul Adei Macovei.să cunoască toate aranjamentele politice. Sancţionat nevinovat, ar trebui ca inginerul Pleşca să le ceară socoteală. Aşa ar fi corect!
