Duminică, 20 iunie 2010, a avut loc sfinţirea bisericii din localitatea Orăşeni Vale, comuna Curteşti. Evenimentul a fost marcat de mai multe ciudăţenii care n-au scăpat ochilor vigilenţi ai unora dintre cei prezenţi.
Biserica a fost ridicată pe locul unde până nu demult funcţiona un cămin cultural. Căminul a fost demolat, iar pe terenul eliberat s-a ridicat noul lăcaş de credinţă. Sătenii se aşteptau ca la slujba de sfinţire să participe episcopul vicar PS Calinic Botoşăneanul. Spre dezamăgirea celor prezenţi, din maşina venită de la Mitropolia iaşi a coborât un bătrânel cam putinţel la trup. nevrednic să dea gata o oală cu sarmale şi o butie cu vin precum episcopul vicar.
Dezamăgirea a fost şi mai mare când creştinii au aflat că cel sosit la slujba de sfinţire este ÎPS Teofan mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. În schimb, mitropolitul s-a comportat ca şi cum toată viaţa n-a făcut altceva decât să sfinţească biserica din Orăşeni Deal.
Pe timpul slujbei, cei aflaţi mai în faţă au observat cum mitropolitul i-a făcut în mai multe rânduri observaţii protopopului Lucian Leonte, semn că nu prea-l iubeşte, nici măcar în spirit creştinesc. Pentru cei care mai cunosc câte ceva din culisele sforăriilor bisericeşti, ştiu că mitropolitul i-a pus gând rău protopopului Lucian Leonte şi că o schimbare din funcţie a acestuia este iminentă. Există şi un înlocuitor, iar numele cel mai rostit ar fi al părintelui Partenie de la biserica de pe str. Kogălniceanu din Botoşani.
O altă ciudăţenie consumată fără s-o priceapă prea mulţi dintre cei de faţă a fost strecurarea în cutia de inox cu numele ctitorilor bisericii şi a numelui lui Marius Hliban, şeful Penitenciarului Botoşani. Cei care s-au prins de şmecheria făcută de mitropolitul Teofan au afirmat că Hliban n-a dat nici un ban pentru ridicarea bisericii, aşa că menţionarea numelui său în cilindrul de inox care a fost îngropat în masa sfântă din altarul bisericii i-a nemulţumit.
Să mai consemnăm şi faptul că pentru osteneala sa de a fi prezent la slujba de sfinţire, mitropolitul a primit de la preotul paroh un plic în care s-a aflat suma de 5.000 lei, adică 50 milioane lei vechi. Dacă sfinţirea ar fi fost făcută de episcopul vicar Calinic Botoşăneanul, preotul ar fi scăpat numai cu suma de 2.000 lei. N-a avut noroc şi pace!
Dealtfel, în ultima perioadă mai toţi preoţii sunt nemulţumiţi de sumele pe care trebuie să le verse la Mitropolia Iaşi. De exemplu, un pr4eot din zona Bucovinei spre Putna, pe unde am trecut duminică, mi-a spus că este obligat ca lunar să verse în visteria Mitropoliei Iaşi suma de 1.200 lei ca formă de cofinanţare la cheltuielile cu radio şi televiziunea Trinitas şi preţul abonamentelor la publicaţiile creştine editate de Mitropolie.
Pe lângă această sumă, preoţii parohi mai dau la Mitropolie şi o dijmă anuală fixată în raport de bogăţia parohiei, dijmă care poate ajunge şi la o sută milioane lei vechi. Cum aceşti bani se strâng de la enoriaşii din parohie, putem spune că avem de-a face cu un impozit bisericesc mascat. Avem şi explicaţia pentru care preoţii practică tarife greu de suportat de buzunarul nostru atunci când avem nevoie de serviciile lor pentru o cununie, bote sau înmormântare. Nevoia de bani a preoţilor!
Astăzi dimineaţă biserica din Parcul Tineretului a luat foc. Vâlvătăile s-au ridicat mult deasupra acoperişului. Preotul Ioan Alupoaie trăieşte o dramă. O mare dramă. Cu ani în urmă, el a adus în Parcul Tineretului o carcasă de tramvai şi a transformat-o într-o bisericuţă pentru nevoiaşii din cartier.
A umblat mult pe la diferite porţi şi a strâns ban peste ban de a ridicat o bisericuţă din lemn.
Numai că, ori a fost vrerea divinităţii, ori locul unde a fost ridicată biserica este un loc blestemat, într-o noapte vâlvătăile au cuprins bisericuţa şi au mistuit-o. Era noaptea de 1 aprilie 2009. Noroc că alături era deja ridicată, la roşu, clădirea unei biserici din ziduri trainice de cărămidă.
Incendiul, conform variantei oficiale, a fost declanşat de o persoană cu probleme psihice. Preotul Alupoaie n-a disperat. A umblat din nou din poartă în poartă şi a strâns bani de-a finalizat biserica cea nouă, care a fost sfinţită cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. Mai urma ca biserica să fie pictată.
Nenorocirea s-a produs azi dimineaţă, când un alt incendiu a cuprins noua biserică şi a distrus-o într-o proporţie însemnată. Părerile oamenilor sunt împărţite. Sunt voci care cred că aceste incendii sunt încercări prin care Dumnezeu îi verifică preotului tăria credinţei. Majoritatea consideră că locul este unul blestemat şi că ar trebui să se renunţe la a mai reface biserica.
Mai în şoaptă se spune că incendiile ar avea o cauză cât se poate de lumească, iar în spatele lor s-ar afla preotul de la biserica „Duminica Mare”, lăcaş de credinţă aflat la nici cinzeci de metri de biserica incendiată. Preotul Alupoaie este considerat un preot cu har, cu mult har, iar enoriaşii prezenţi la slujbele sale au crescut la număr, împuţinându-se cei prezenţi la biserica „Duminica Mare”.
Sunt simple zvonuri, sunt bârfe necreştineşti, pentru că între preotul Alupoaie şi cel de la „Duminica Mare” există o relaţie de prietenie şi de sprijin reciproc. Iar incendiul pare să aibă ca autor aceeaşi persoană bolnavă psihic.
Interesant este ce va urma. Va avea preotul Alupoaie tăria de a reface biserica sau va abandona lucrarea închinată Domnului? Din câte îl cunosc, cred că o va lua de la capăt şi va reface biserica. Are această tărie în credinţa sa faţă de Dumnezeu.
În ultima perioadă, în presa naţională şi locală din ţară au apărut o serie de articole care au sancţionat prin condamnare publică avariţia unor preoţi care impun tarife exagerat de mari privind serviciile religioase prestate. După o tăcere suspect de lungă, să-i zicem de meditaţie, Patriarhia Română a remis presei un Comunicat.
În loc ca prin Comunicatul respectiv, conducerea Bisericii Ortodoxe Române să adopte un ton de căinţă şi regret că sunt preoţi care, în condiţii de criză economică, impun tarife exagerate, împovărătoare pentru cei săraci, ea a adoptat un ton ironic, chiar sfidător, la adresa presei. Iată şi dovada: „Actuala campanie din presa centrală, privind contribuţiile benevole pentru serviciile religioase (botezuri, cununii şi înmormântări), numite de către ziarişti „taxe” sau „tarife”, este una tendenţioasă şi maliţioasă, întrucât nu contribuţiile credincioşilor pentru aceste evenimente unice din viaţa lor sunt exagerate, ci facturile pe care parohiile şi credincioşii din ele trebuie să le achite pentru utilităţi (electricitate, apă, gaze naturale, telefonie, etc.), majorate de la o lună la alta.”
Aşadar, nu lăcomia şi dorinţa de îmbogăţire peste noapte a unor preoţi stă la baza tarifelor exagerate ci creşterea preţurilor la consumul de energie electrică şi gaze sau apă. Să nu ştie înalţii prelaţi că la botezul unui copil nu se consumă o tonă de apă şi nici sute de kw/h sau metri cubi de gaz? Şi dacă, prin absurd s-ar consuma aceste cantităţi, pentru un serviciu religios cum ar fi botezul, preotul încasează peste o sută de lei, cu mult mai mult faţă de cheltuielile angajate. La o cununie, care se consumă ziua, fără apă de botez şi fără consum de gaze, poate doar de energie electrică, preotul încasează 200-300 de lei, iar de ai proasta inspiraţie să te cununi la biserica preotului Grigore Diaconu vei plăti chiar şi o mie de lei, pentru că-ţi vâră pe gât şi corul de seminarişti.
Nu trebuie să fii decât cu bun simţ, ca să recunoşti că tarifele practicate de preoţi n-au nimic în comun cu consumurile de energie invocate Patriarhie. Să mai adăugăm şi faptul că unii preoţi, dacă nu li se achită tariful cerut, nu prestează serviciul, în special când vine vorba de înmormântări şi omul este la ananghie, cazuri apărute prin presă şi necomentate de înalţii prelaţi ai Bisericii.
Şi ca tonul ironic al Bisericii să fie bine înţeles de presă, în Comunicat se mai arată: „Oricum, sumele cheltuite de o familie pentru oficierea unui botez sau a unei cununii religioase sunt mult mai mici decât finanţarea articolelor denigratoare la adresa slujitorilor Bisericii, pe care le publică unele ziare anticlericale. Acestea pretind că Biserica trebuie doar sa ajute pe alţii, fără ca ea să fie ajutată.” Şi Ceauşescu acuza „agenturili străine” că-i subminează puterea. Iată că şi slujitorii Bisericii, care provin din „iepoca de aur” a lui Ceauşescu, acuză acum presa că subminează autoritatea Bisericii, iar credincioşii plătesc bani grei presei să atace această instituţie care ar trebui să se considere sfântă şi în domeniul moralei slujitorilor săi, nu numai la forma declarativă.
Nu preoţii au vreo vină în practicarea tarifelor neruşinate faţă de veniturile unor creştini, ci presa şi credincioşii care în loc să ducă banii la biserică îi dau presei să ponegrească pe slujitorii Domnului. Curioasă logică!
Într-o şedinţă din 13 aprilie 2010, se mai arată în Comunicat, la nivelul Arhiepiscopiei Bucureştilor s-au stabilit o serie de măsuri cu caracter de recomandare către parohii, specificându-se: „Aceste măsuri sunt: fiecare Consiliu parohial va propune Adunării eparhiale cuantumul contribuţiilor benevole minime şi maxime, pentru botezuri, cununii şi slujbe de înmormântare, ţinând seama de mediul rural sau urban în care se află parohia şi de situaţia economică a credincioşilor (pensionari, şomeri, salariaţi sau oameni cu posibilităţi financiare mai mari).”
Parcă astfel de măsuri se potrivesc cu statutul Bisericii, care ar trebui să fie unul tolerant, caritabil şi în sprijinul omului sărac. Însă ceva nu se desprinde cu claritate. De vreme ce se vorbeşte de „contribuţii benevole”, de ce avem stabilite tarife în limite minime şi maxime? Încurcate-s căile Domnului, dar ale preoţilor şi mai şi, pentru că dacă în faţa lui Dumnezeu, la naştere, suntem toţi egali, în faţa preoţilor egalitatea dispare în favoarea bunăstării noastre materiale personale.
Zilele acestea, un subiect legat de viaţa monahală din Mehedinţi a făcut înconjurul lumii. Mai multe posturi de televiziune au relatat cazul cu lux de amănunte la ore de maximă audienţă. Nici presa scrisă nu s-a lăsat mai prejos. Din materialele respective reieşea că la mânăstirea Mraconia din apropierea oraşului Orşova se derulează un conflict puternic între preotul de acolo şi credincioşii din zonă, pe de o parte, şi stareţa mânăstirii, pe de altă parte.<br>
Preotul împreună cu credincioşii construiseră mânăstirea respectivă şi o dotaseră cu toate cele necesare în ultimele două decenii. De la centru fusese trimisă o stareţă, care avea un trecut discutabil. Ea fusese alungată de la Mânăstirea ,,Sf. Ana” din Orşova din cauza unor comportamente ciudate, incompatibile cu statutul de călugăr. <br>
Drept pedeapsă, maica respectivă fusese promovată stareţă la Mânăstirea Mraconia! Erau doi sau trei ani de când se dusese acolo şi tot de atunci începuse ,,războiul’’! Stareţa drăcuia ca-n târg pe preot în biserică, în timpul slujbei. Intra în altar, făcea tărăboi ca la uşa cortului, jicnea credincioşii fără jenă. Susţinea că preotul nu ştie sau nu are competenţa să facă sfinţirea apei, adică agheasmă. <br>
Pentru aceasta trecea dumneaei la treabă. Ea însăşi ,,sfinţea’’ apa, introducând în vasul cu apă o ţeastă de mort, care fusese descoperită prin apropiere, într-o groapă comună, în care se spunea, prin tradiţia locului, că fuseseră îngropaţi morţii de la holera din 1812 din zonă. <br> Credincioşii erau foarte indignaţi, fiindcă majoritatea, fără să ştie situaţia, băuseră din apa respectivă şi o luaseră acasă cu evlavie. De nenumărate ori se telefonase la 112, numărul de telefon pentru situaţii de urgenţă. Poliţia locală, cea din Orşova şi cea din Severin se duseseră acolo de multe ori, încercând să facă ordine. <br>
Stareţa respectivă făcea avansuri sexuale preotului şi cântăreţului. Tot domnia-sa luase pământ din marginea Dunării, îl depozitase în cutiuţe şi-l vindea, spunând că-i pământ de la Ierusalim. Tot acea stareţă era nedespărţită de o păpuşă îmbrăcată călugăriţă, cu care, după cum spuneau localnicii, făcea vrăji. O călugăriţă de acolo îşi luase lumea în cap, motivând în faţa a 7-8 persoane că vajnica stareţă intrase peste ea în chilie noaptea cu gânduri şi gesturi nu tocmai ortodoxe. Şi faptele de acest gen continuă…<br>
Stareţa discuta indiferentă, chiar ironică, cu oamenii de presă, sau, pur şi simplu, refuza să discute cu ei, ca să clarifice situaţia. Demara în trombă cu maşina şi se ducea, Dumnezeu ştie unde! <br>
Marele absent în tot materialul prezentat de televiziunile şi ziarele care abordau subiectul era episcopia… Nu se poate spune că este un caz nou, necunoscut la centru. O anchetă în care să fi fost interogaţi şi credincioşii ar fi pus capăt infecţiei cu mulţi ani în urmă şi nu s-ar fi ajuns la o asemenea cangrenă! Este dureros că se întâmplă asemenea situaţii. Ele nu sunt o palmă dată pe obrazul unei mânăstiri sau unei eparhii, ci pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române. Nu este nevoie să ai studii de psihiatrie, ca să-ţi dai seama că cineva are comportament deviant. Ochii, faţa, gura, vorba, gesturile, faptele, sunt doar câteva indicii, care te pot orienta cu uşurinţă şi te pot duce la concluzia că cineva e dus cu pluta. <br>
Cu peste 30 de ani în urmă, regretatul Părinte Caliopie Georgescu, bătrânul exarh al mânăstirilor din Oltenia, spunea unui cetăţean, care dorea să intre în monahism: ,,- În primul rând, îmi aduci certificat de la medicul psihiatru şi de la cel neurolog, că nu eşti nebun; în al doilea rând, îmi aduci cazierul de la poliţie, ca să vedem dacă ai condamnări. După ce mi le aduci pe astea, îţi spun eu ce-ţi mai trebuie….!’’ <br>
După ce aducea toate actele cerute, era supus câţiva ani unei atente observaţii şi abia după aceea era primit ca frate şi apoi călugăr. Despre stăreţie…, ehei! Trecea multă apă pe gârlă până a ajunge la o asemenea promovare. <br>
Din păcate, după Revoluţie, s-a început construirea unui număr imens de mânăstiri. În ele au intrat oameni, care, de multe ori, n-au avut nici în clin nici în mânecă cu viaţa monahală. Aşa au apărut indivizi precum cel de la Tanacu sau cea de la Mraconia. Oameni fără minimum de pregătire teologică au ajuns să ne reprezinte în ţară şi în străinătate, să ne facă de râs! Este frumos să raportezi la serviciul de Statistică un număr cât mai mare de mânăstiri, biserici, preoţi, monahi, mai ales că Statistica nu consemnează decât numărul, cantitatea, niciodată calitatea! <br>
<b>Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu! <br>
Pr. Al. Stanciulescu-Barda</b>
Notă: Cu părintele Sănciulerscu avem o colaborare mai largă, graţie preocupărilor sale de editor de cărţi sfinte şi distribuire în ţară. În cadrul acestei colabori public şi această scrisoare meisă pe adresa de mail a redacţiei.
“Iubite cetitorule, multe prostii ăi fi citit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, i ceste şi unde-i vedè că nu-ţi vin la socoteală, iè pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut” – a scris marele nostru povestitor Ion Creangă, cu duhul său de mare sfătuitor asupra celor trebuitoare vieţii, mai ales în privinţa moralei.
Acest îndemn al povestitorului m-a făcut să pun mâna pe pana modernă a calculatorului şi să scriu rândurile de faţă.
Ieri, la capela militară situată în spatele Casei Armatei din Botoşani, preotul Ştefan Grădinaru a ţinut slujba obişnuită. Numai că biserica s-a dovedit neîncăpătoare.
Aşa cum am scris într-un reportaj intitulat „Un preot cazon iubit şi stimat de credincioşi”, publicat pe site-ul Jurnalului în ziua de 7 ianuarie a.c., la slujbele ţinute de preotul militar Grădinaru în capela militară au început să vină tot mai mulţi creştini din parohiile vecine.
Această afluenţă de credincioşi au cam stârnit invidia preoţilor de la bisericile din vecinătate, care constată cu îngrijorare că la slujbele lor participă tot mai puţini botoşăneni, în timp ce la capela militară abia încap înghesuiţi.
L-am avertizat pe preotul Grădinaru că are colegi şi chiar şefi care i-au pus gând rău, dar militarul din el crede că poate face faţă oricăror atacuri şi le poate respinge, ştiindu-se cu cugetul curat. Poţi respinge atacurile frontale, cele ştiute că se vor produce, dar greu, foarte greu dacă nu chiar imposibil pot fi respinse atacurile viclene, mişeleşti, cele care sunt declanşate cu mijloace neconvenţionale, adică murdare, mizere şi imorale.
Aşa se face că ieri, după ce slujba s-a sfârşit, la ieşirea din biserică o femeie cam la vârsta de vreo 55 de ani, strecura printre dinţi celor ieşiţi de la slujbă cum că preotul Grădinaru slujeşte frumos, dar păcat de el că face parte din secta „Oastea Domnului”. Femeia cam mirosea a fum de lumânare aprinsă pe la biserica „Sf. Ilie”, biserică aflată peste drum de capela militară, unde lumea nu se mai înghesuie la slujbă ca acum vreo doi ani în urmă.
La auzul afirmaţiilor sale, unii o ascultau clătinând din cap a neîncredere, alţii îşi vedeau de drumul lor fără a o băga în seamă. Au fost şi curioşi de detalii, dar femeia nu prea era în măsură să dea amănunte despre apartenenţa preotului la „Oastea Domnului”, semn că nu fusese instruită şi pentru situaţii de a satisface curiozităţi sau a susţine o polemică.
Astfel de zvonuri, strecurate şoptit şi conspirativ prind repede la marea majoritate dintre noi, mai ales când ne lăsăm pradă senzaţionalului, fără a trece prin filtrul raţiunii cele auzite.
Nu cred că trimisa Sfântului Ilie pe pământ va citi aceste rânduri, că n-arată a navigatoare pe Internet şi nici devoratoare de comentarii pe bloguri, astfel de preocupări fiind peste putinţa sa de înţelegere, dar fac precizările de mai jos pentru cei care îşi poartă cu demnitate şi utilitate personală capul pe umeri.
Da, părintele Grădinaru face parte din oastea Domnului, dar nu acea Oaste de tip sectant, ci cea aflată în legământ cu Iisus Hristos. Iată ce răspuns a dat părintele Cleopa unuia care l-a întrebat ce părere are despre cei care cer credincioşilor legământ cu Iisus: „Tu spune-i: „Eu sunt în oastea Domnului de când m-am botezat şi eram cât o păpuşă. De atunci am făcut legământ cu Iisus şi m-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui şi m-am făcut ostaş al luzi Iisus Hristos!” Şi dacă nu crede, adă-i Molitfelnicul şi arată-i unde spune: „Iată te-ai făcut ostaşul lui Iisus Hristos” Şi eu sunt ostaş de când m-a născut mama, de când m-am botezat şi am legământ cu Hristos că voi face voia Lui. ”
Aşadar, părintele Grădinaru este ostaş al Domnului de la botez, iar ca preot Îl slujeşte cu credinţă. Ce n-a înţeles femeia în cauză, sau nu i-a explicat cel care a trimis-o pe post de răspândac, care este diferenţa dintre Oastea Domnului aprobată de Biserica Ortodoxă odată cu organizaţia de binefacere a femeilor din Bucureşti, în anul 1923, şi secta „Oastea Domnului” apărută în regimul comunist. Este posibil ca şi cel care a instruit-o să spună ce spune, să nu cunoască această diferenţă. Motiv pentru care public mai jos explicaţiile despre Oastea Domnului aşa cum sunt ele formulate de către Enciclopedia liberă Vikipedia.
Text Vikipedia
Oastea Domnului este o mişcarea din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care a luat fiinţă în anul 1923, la iniţiativa Preotului Iosif Trifa.
După definiţia pe care i-a dat-o Părintele Iosif Trifa, Oastea Domnului este „Aflarea şi vestirea lui Iisus Hristos cel răstignit”.
După 1948 mişcarea a fost trecută de regimul comunist în ilegalitate, iar în 1990 „Oastea Domnului” a fost reabilitată de Statul Român şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe.
În zilele noastre, Oastea Domnului are sediul administrativ la Sibiu, unde dispune de Editură, Librărie şi tipografie proprie. Aici se tipăreşte, cu binecuvîntarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, săptămânalul „Iisus Biruitorul” având ca supliment revista pentru tineri „Timotheos”.
Oastea Domnului este condusă de un Sfat Frăţesc Operativ din care fac parte aproximativ 30 de membri, reprezentanţi ai zonelor.
Oastea Domnului este prezentă aproape pe tot teritoriul României dar şi dincolo de graniţele ei. Activitatea Oastei Domnului are ca bază aşa numitul „voluntariat al laicilor”, chiar dacă din mişcare fac parte şi numeroşi clerici.
Întâlnirile membrilor din Oastea Domnului au loc în biserici, case parohiale sau particulare, după Slujbele Bisericii. Programul acestor întâlniri frăţeşti, cuprinde: rugăciuni, cântări, poezii religioase, cuvinte de învăţătură şi de mărturisire duhovnicească, cateheze şi activităţi pentru copii şi tineri. De asemeni, zonal sau regional, Oastea Domnului dezvoltă o bogată activitate socială în penitenciare, aşezăminte sociale şi umanitare.
Pr. Ioan Bria, reputat profesor şi teolog ortodox, cunoscând şi apreciind activitatea Oastei Domnului, a ilustrat plastic adunările Oastei Domnului cu conceptul: „Liturghia de după Liturghie”.
“Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu e ceva mai mult decât Ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii.
Ne trudim doar să ieşim din comunul vieţii, să creştem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică. N-avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască, cu toata fiinţa, regulile existente ale Bisericii…” - fragment din Moţiunea din 12 septembrie 1937 (cu valoare de testament şi hotărâre în legătură cu poziţia şi rolul Oastei Domnului în Biserica Ortodoxă).
