Blogul lui Rotundu

La sfârşitul săptămânii ce tocmai a trecut am fost abordat din nou de către trei locatari de la blocurile de pe Aleea Gh. Avramescu unde, în apropiere de Şcoala nr. 14, între blocuri, s-a ridicat o biserică. Locatarii mi s-au plâns că preotul le-a spus iniţiat că ridică o bisericuţă dar în final s-a ridicat un mastodont care a ocupat întreg spaţiul dintre blocuri şi le-a luat lumina naturală. <br>
Iar ca un supliment de tulburare a liniştei de care se bucurau înainte de a se ridica biserica, preotul obişnuieşte să difuzeze dimineaţa slujbele şi la un difuzor exterior, uneori după-amiază, ceea ace-i deranjează pe vârstnici dar mai ales pe cei care lucrează în schimburi şi care nu se mai pot odihni.
Despre construcţia acestei biserici am mai scris în câteva rânduri. <br>
Am atras atenţia că biserica, aflată la nivel de temelie, se anunţa a fi una extrem de masivă, ceea ce va pune în pericol intervenţia pompierilor în cazul unui incendiu. La fel şi în caz de o urgenţă medicală. Este de miorare cum cei de la ISU şi-au dat avizul pentru construcţia bisericii când ştiau foarte bine că ea le va pune piedici în caz de intervenţii. <br>
Nu se dau avize la construcţia unor obiective culturale dacă nu se asigură căi duble de evacuare sau suficient spaţiu de intervenţie a pompierilor dar s-a dat aviz pentru construcţia acestei biserici care a blocat mai multe căi de acces şi care este un adevărat pericol public. <br>
Le-m spus celor trei că abia sunt la început de calvar. Când va fi finalizată biserica şi se va instala clopotul, atunci dangătele acestuia îi vor trezi din somn pe cei mici şi va crea mare disconfort celor maturi pentru că sunetele clopotului se vor lovi de geamurile blocurilor, neavând unde se răspândi, iar ecoul le va amplifica. <br>
M-au întrebat <b>„Ce-i de făcut?”</b>. Le-am răspuns că <b>„Nimic!”</b>. Trebuiau s ă se burzuluiască atunci când au aflat de construcţia bisericii şi când preotul Teodor Peţenchea le-a spus că va ridica în acest spaţiu dintre blocuri o biserică. Dacă s-ar fi pus problema să se ridice o grădiniţă sau un cabinet medical s-ar fi opus cu toţii, ar fi protestat la Primărie, ar fi chemat presa ca să facă cu scandal. <br>
Acum este prea târziu. Cei vârstnici vor privi cum va fi adus mortul la biserică, îşi vor face cruce,întrebându-se când le va veni şi lor rândul. Copii vor privi curioşi la mirii care vor veni la cununie, abandonând jocul din stradă pentru că pe spaţiul lor de joc s-a ridicat biserica. <br>
Sunt cu toţii puşi în faţa unui fapt împlinit. Mastodontul, de fapt o monstruozitate a spaţiului, le va ciunţi şi strâmtora mediul de viaţă+ pentru zeci, poate sute de ani de acum înainte. Grandomania, viclenia şi lăcomia după bani a preoţilor au mai produs o victimă! <br>

written by Ioan Rotundu

„Harnică, plină de viaţă,
Se scula de dimineaţă;
Venea-n grabă la Jurnalul,
Să ne ridice moralul!”
Sâmbătă, a trebuit să respect tradiţia creştină şi să fac parastasul de la împlinirea unui an de la dispariţia celei care mi-a fost soţie de nădejde şi mamă vrednică la copăii: Cornelia Rotundu.
Parastasul s-a organizat la biserica din satul Cândeştiul Rusesc, Cornelia fiind înmormântată în cimitirul satului natal alături de tată-l său. Pregătirea parastasului a avut , pe lângă smerenia care se cere în asemenea împrejurări şi momente tragi-comice. Mama soacră a stabilit de la bun început că la parastas vor veni 70 de săteni. Satul fiind îmbătrânit şi cu multe vădane,  mi-am zis că trebuie să mă orientez spre un meniu potrivit femeilor vârstnice şi cu băutură aşijderea.
Meniul l-am comandat la o firmă de catering din zonă, o anume „doamnă Iulia”, despre care mi s-a spus că este pricepută în astfel de evenimente religioase. M-am înţeles cu doamna Iulia asupra componenţei meniului şi i-am stabilit cantitatea de 70 de porţii. La câteva zile m-a sunat soacra că s-a sfătuit cu câteva vecine, eu le spun bate stafidite prematur de treburile casei în lipsa unui bărbat, şi s-a ajuns la concluzia că trebuie numai 60 de porţii. Eram în dilemă! Ce să-i spun doamnei Iulia ca motiv că am redus numărul de porţii? Am dat-o pe umor şi i-am spus că între timp părintele a mai cărat la cimitir din invitaţi aşa că diminuăm comanda cu zece porţii.
După alte două zile soacra m-a sunat să-mi spună că trebuie 65 de porţii. N-am mai contactat-o pe doamna Iulia că nu mai aveam ce motiv să invoc. Mortul de la groapă nu se mai întoarce ca să-mi crească numărul invitaţilor la parastas, aşa că am lăsat vechea comandă.
Ca băutură am ales să fie ţuică de prună de calitate deosebită, cu gândul ca să-i „umilesc” pe ucrainenii care beau de când se ştiu, ţipirig, adică spirt sanitar. Pentru vin am făcut rost de un sortiment de fetească neagră, vin sec, să meargă la friptura inclusă în meniu.
Pe lângă meniu şi băutură s-au mai pregătit şi pungi cu câte un prosop de bucătărie, un colac, o felie de cozonac, o cutie de chibrituri şi o lumânare, cică aşa este moda în momentul de faţă.
A venit şi ziua de sâmbătă, zi sorocită parastasului. Doamna Iulia a venit cu meniul ei, eu cu ţuica şi vinul meu, soacra cu pomenile ei şi părintele cu slujba lui. La ora 08.30 a început slujba de pomenire. Cam de dimineaţă mi-am zis, dar dacă aşa-i obiceiul?! Părintele a cântat din cartea sa, dascălul a ţinut isonul după cartea lui, iar credincioşii îşi vedeau de discuţiile lor despre cine a mai murit şi cine este acela, dar celălalt,  curiozităţi manifestate faţă de cei veniţi de la Botoşani.
La un moment dat preotul a simţit nevoia să curme discuţiile dintre creştini şi le-a zis-o cu glas dojenitor:
- Dacă vă deranjez discuţiile, spuneţi-mi vă rog să fiu mai atent cu slujba!
Au tăcut dar ochii le curgeau prin biserică să vadă ce n-au mai văzut, mai ales că între timp mai veniseră ceva creştini, aşa că se cam adunaseră vreo 60 iar eu îmi făceam griji că dacă mai vin am cam încurcat-o cu numărul de porţii.
La sfârşitul slujbei care a durat jumătate de oră, părintele a ţinut o predică în memoria Corneliei după care i-a obrăzat pe creştini că la parastas, eu aş zice la pomană, vin mai mulţi dar să vină şi la liturghiile de duminică şi la sărbători.
Nu ştiu cât de mult va prinde asupra celor prezenţi la parastas dojana părintelui dar ştiu că imediat după veşnica pomenire deja începuseră să plece din biserică pentru a prinde loc la masă.
Legat de veşnica pomenire am avut încă odată prilejul să constat cât de perfect emoţional este pus la punct  un astfel de serviciu religios. Cei din familie am ridicat masa cu colaci, colivă şi ce mai era pus pe ea şi a trebuit s-o mişcăm în sus şi-n jos cât s-a cântat de trei ori „Veşnica pomenire!”. În jurul nostru, cu lumânărio aprinse în mână, ceilalţi au pus mâna unul pe altul, cică să facă comuniune cu masa pomenirii şi prin rude cu decedatul. Spectacolul este impresionant, emoţionant şi fascinant în acelaşi timp.
După ce am plătit serviciul religios, pe dascăl şi pe pălimar, o taxă pentru folosirea Casei praznicale şi lumânările aprinse m-am dus la sală. Deja toate locurile erau ocupate şi era aşteptat părintele să binecuvânteze masa.
Doamna Iulia s-a întrecut pe sine. O ciorbă de perişoare foarte gustoasă, 5 sarmale care au stârnit aprinse comentarii fiind considerate a fi cele mai gustoase din câte s-au servit pe la parastasele anterioare, chiar mai gustoase decât la pomana oferită de doamna ministru Elisabeta Lipă când şi-a înmormântat tatăl, şi el ucrainean din partea locului.
Ceafa la tavă şi salata de varză de asemenea au fost lăudate a fi extrem de gustoase. Ţuica mea n-a prea avut trecere, neavând gust de ţipirig, iar vinul gustat doar pentru că nu avea gustul vinului de ţară. Doar părintele şi-a dat seama că vin i s-a pus în pahar şi a ţinut să-i las o sticlă pentru acasă. După cafea părintele a binecuvântat din nou masa servită şi toată lumea s-a rânduit la sacoşele cu pomeni.
Mulţumesc doamnei Iulia pentru că s-a dovedit a fi o bucătăreasă de top, lucru mai rara pe la ţară, mulţumesc părintelui pentru osteneala de a se scula de dimineaţă, să fie bine primită pomana de către cei prezenţi la parastas şi urez viaţă lungă băbuţelor pricepute la comentariile ulterioare unor astfel de evenimente.
În ce-o priveşte pe Cornelia, după cum o ştiu, cred că nu şi-a putut stăpâni râsul văzând întreaga vânzoleală, ea ştiind că eu nu agreez deloc astfel de obiceiuri pe care le consider primitive .Şi ea, toată viaţa a preferat să respecte memoria celor dragi dispăruţi prin  în intimitate şi fără „mascaradă publică”.
Am plecat din Cândeştiul Rusesc frământat de nişte întrebări: Spunea părintele în predica sa că la moarte spiritul se desparte de corpul material care se întoarce în pământ. Spiritul se ridică la cer şi duce o viaţă veşnică. L-aş fi întrebat pe părinte dacă  spiritul ce pleacă din noi are conştiinţa de sine, are stări emoţionale despre bine şi rău, are simţuri asupra mediului înconjurător şi cum se recunosc între ele. Nu de alta dar ştiind astfel de lucruri despre viaţa veşnică a spiritelor să ştiu la ce mă aştept când îmi va sosi sorocul!
Dar oare preoţii de unde ştiu cum trăiesc spiritele în lumea lor, că în două mii de ani de religie creştină n-am auzit ca vreun preot să se fi întors din lumea acestor spirite să ne povestească cum este acolo!
Închei cu un sfat pentru cei care vor mai avea de organizat parastase: să ştiţi că pe banii voştri se vor găsi mulţi care să vă comande în numele unor mode împrumutate de la alţii! Fiţi chibzuiţi, vă spune asta unul deja păţit!

written by Ioan Rotundu

Zilele trecute m-am întâlnit cu un vechi coleg de liceu, acum pensionar, cu care nu mă mai revăzusem din perioada comunismului.. Omul era extrem de dezamăgit şi dezorientat pentru că un necaz al vieţii petrecut în urmă cu mulţi ani i-a schimbat viitorul. Un ghinion al vieţii, un moment de rătăcire a minţii, îl împinse în comiterea unei fapte reprobabile.
Măcinat de remuşcări, s-a dus la un stareţ de mănăstire şi i-a dezvăluit fapt. Din acel moment viaţa sa a devenit un calvar pentru că stareţul l-a şantajat metodic şi l-a făcut să-şi piardă nu numai averea dar şi liniştea vieţii. Omul ajunsese la bătrâneţe să-mi dea dreptate când în liceu polemizam cu profesoara de Filozofie pe teme religioase şi afirmam că Religia nu este decât no formă de exploatare a conştiinţei umane în beneficiul unui grup restrâns de privilegiaţi consideraţi lideri religioşi. Ajunsesem la această concluzie după ce citisem cele trei volume ale lui Mircea Eliade „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” dar şi o altă sumedenie de cărţi despre cultura primitivă a diverselor popoare de pe toate continentele.
Stă în firea omului ca din când în când să simtă nevoia de a-şi descărca conştiinţa de ceea ce el crede că ar fi fost un păcat comis cu vorba sau cu fapta. Înainte de răspândirea religiei creştine, această destăinuire se făcea către un prieten de încredere căruia i se solicita şi un sfat sau către un lider spiritual al comunităţii, dacă acesta exista.
Răspândirea religiei creştine asupra mai multor popoare s-a lovit şi de existenţa unor puternice tradiţii populare, bariere culturale peste care creştinismul nu reuşea să treacă. Atunci, propovăduitorii religiei creştine au descoperit că încorporarea acestor sărbători populare tradiţionale în sărbătorile religioase, convertirea lor la creştinism, are eficienţă socială maximă.
Aşa au descoperit reprezentanţii religiei creştine nevoia omului de rând de a-şi descărca conştiinţa de ceea ce el presupunea a fi un păcat. Aşa s-a creat de către liderii creştini un puternic mijloc de dominare a conştiinţei credinciosului, Biserica devenind o puternică instituţie care controla viaţa omului de rând şi putea prin mijloacele create să i-o influenţeze după cum îi dictau interesele. Falsa promisiune că după spovedanie urma iertarea păcatelor contra unor pedepse fizice sau mai ales financiare dădea creştinului convingerea că păcatele sale au fost şterse din evidenţele divinităţii.
De-a lungul istoriei umanităţii, conducătorii de popoare au acceptat cu religia un fel de concubinaj, conştienţi de puterea ei asupra conştiinţei umane şi eficientele mijloace de manipulare de care dispune. Regii, împăraţii, voievozii se lăsau unşi în scaun de cel mai înalt lider religios pentru a crea supuşilor impresia că sunt aleşii, unşii lui Dumnezeu.
În comunism, Securitatea şi Miliţia au realizat repede cât de folositoare le poate fi Biserica prin reprezentanţii ei. De la această nevoie de informare asupra stării de spirit a populaţiei şi de a afla autorii unor fapte infracţionale a pornit colaborarea dintre Securitate şi Miliţie cu preoţii, colaborare care a dus la o decădere morală a preoţilor nemaiîntâlnită în istoria existenţei românilor, dar care colaborare le-a adus linişte şi o viaţă tihnită . Dezlegarea de a se deconspira toţi preoţii colaboratori ai Securităţii va confirma spusele mele de acum.
După 1990, Biserica s-a regrupat prin a-şi canaliza forţele slujitorilor în a contracara imaginea compromisă din comunism dar mai ales de a pune stăpânire deplină pe conştiinţa credincioşilor. Aşa s-a ajuns ca în prezent românii să participe cu miile la diferite evenimente religioase, având credinţa că prin această prezenţă li se iartă din păcate şi va da năvală peste ei bunăvoinţa divinităţii aducându-le prosperitate şi sănătate fără muncă şi fără un minim de cunoştinţe despre cum trebuie protejat corpul uman de excese alimentare, boli şi alte infecţii provocate de microbii şi viruşii de laborator.
Speculând spovedania ca „taină divină”, actualii slujitori ai Bisericii au devenit stăpânii conştiinţei celor slabi de înger, ca să mă exprim în termeni credincioşi Cei mai „slabe de înger” sunt părţile feminine care se duc la preoţi pentru a le povesti ce păcate au comis în ultima vreme. Aşa ajung să fie exploatate financiar şi sexual de preoţi.
Este dovada ignoranţei şi lipsei de educaţie a românilor care în loc să-şi folosească resursele intelectuale pentru a-şi rezolva problemele de familie, de sănătate şi de viaţă, îşi pun toată nădejdea în falsa impresie că preotul le va intermedia la Dumnezeu rezolvarea tuturor greutăţilor. De fapt ei îşi dau bruma de câştig preoţilor fără să conştientizeze că nu primesc nimic înapoi dacă nu rezolvă toate dorinţele prin muncă proprie.
Nevoia de uşurare a conştiinţei de aşa-zisele păcate vine din partea acelor caractere slabe, victime sigure ale liderilor religioşi care le vor exploata cum le va fi mai bine şi mai potrivit intereselor.
Colegul meu s-a dovedit a fi un caracter slab, stareţul la care a apelat l-a simţit repede şi l-a exploatat financiar până l-a adus la sapă de lemn. Îmi aduc aminte de acel călugăr semianalfabet de la Schitul Zosin care mi-a spus că nu pot fi creştin dacă nu am un duhovnic căruia să-i pun pe tavă toate păcatele mele comise cu fapta sau vorba. Incult călugărul, dar şi-a dat repede seama că nu aparţin categoriei a cărei conştiinţe poate fi dominată de cei ca el.
Mai rămâne de lămurit un lucru esenţial: La ce criterii raportăm faptele noastre pentru a stabili dacă am comis un păcat sau nu? Cine este îndreptăţit să stabilească aceste criterii?

written by Ioan Rotundu

Ca să fiu mai bine şi corect înţeles asupra comentariului de faţă am să încep prin a aduce în prim plan două exemple din viaţa omenească. Are  Anton Pann în Povestea vorbei un pamflet în versuri extrem de sugestiv şi educativ pentru anumite tipuri de comportament uman. Un om bogat s-a prezentat la o nuntă de avuţi îmbrăcat în haine ponosite şi a fost alungat. S-a întors îmbrăcat în haine scumpe şi a fost pus în cap de masă cu multă slugărnicie. Iar invitatul muia mâneca hainei în vasele cu bucate şi o îndemna să mănânce pentru că ea era cea cinstită şi nu omul care o îmbrăcase.
Un alt exemplu de reacţie comportamentală, o lecţie de modestie, le-a dat-o Einstein americanilor. Când Einstein a fost nevoit să părăsească Germania din cauza lui Hitler şi a ajuns în America, cei care l-aui aşteptat pe cheu  au rămas foarte surprinşi să-l vadă pe cel mai mare fizician al lumii îmbrăcat într-un palton ponosit. Einstein le-a explicat că de vreme ce nu-l cunoaşte nimeni în America nu are importanţă cum este îmbrăcat.
După vreo zece ani de stat în America, Einstein a fost văzut la o festivitate îmbrăcat cu acelaşi palton. Mirat, ce-l care-l primise la cheu l-a întrebat de ce umblă cu acelaşi palton iar Einstein i-a răspuns că de vreme ce-l cunoaşte toată America cine este ce importanţă are cum este îmbrăcat.
Şi acum să intru în subiect. Câtă vreme a trăit, soţia a donat mari sume de bani preoţilor de la diferite biserici din Botoşani şi judeţ. Ba a strâns sume de bani şi de la patronii firmelor care aveau contract de prestări servicii pentru evidenţa contabilă şi unii dintre aceşti patroni erau foarte generoşi. Când aveam redacţia Jurnalului pe Pietonalul Transilvaniei veneau frecvent fel de fel de preoţi care plecau cu bani. Pe unii îi cunoşteam, pe alţii nu.
Apoi birourile au fost mutate într-un spaţiu oferit de omul de afaceri Gheorghe Iavorenciuc, ucrainean ca şi soţi şi văr pe deasupra. Şi aici au găsit-o preoţii pentru a pleca cu bani Când corpul ei a fost expus la Capela militară, cu excepţia preotului militar Ştefan Grădinaru care s-a dovedit de o omenie ieşită din comun, nici un alt preot n-a trecut s-o vadă pentru ultima oară pe cea care le-a donat sume importante de bani ani la rând.
A trebuit să fac pomenirea de 40 de zile. Slujba de pomenire s-a desfăşurat la biserica din Cândeşti dar am organizat o mică pomenire şi acasă, invitând vecinii de pe scara blocului cu care soţia a convieţuit aproape 30 de ani. Era zi de sâmbătă iar pomenirea stabilită pentru după amiază, dimineaţa fiind cea de la Cândeşti. Am sunat câţiva dintre preoţii pe care-i cunoşteam că au beneficiat de sponsorizările soţiei să vină doar să binecuvânteze masa. Toţi cei contactaţi aveau botezuri, cununii, deşi ar fi durat vreo 10 minute să vină să binecuvânteze masa şi să se întoarcă la biserică, având pusă maşină la dispoziţie.
Mi-am amintit din nou de ce-a păţit Conţac când nu a mai dat bani celor de la Schitul Vorona. L-au afurisit la slujbă. Nemaifiind rost de pomeni financiare, cei pe care i-am contactat numai nu mi-au spus că nu mai prezint interes pentru ei.
Şi ca o culme a tupeului, ieri, unul dintre ei m-a sunat şi mi-a cerut pe un ton nu tocmai creştinesc că ar fi bine să nu mai difuzez reportajul despre Schitul Zosin că nu ar da bine după ce la sfinţirea bisericii a venit chiar patriarhul Daniel în persoană.
Le avertizeze şi cu această ocazie pe ac este lichele în sutană că nu fac parte din categoria celor care se lasă şantajaţi, mai ales când se încearcă să fiu intimidat cu cretinisme popeşti şterpelite din Biblie sau de aiurea.
Şi fa un făcut, tot ieri, pe mail-ul soţiei a venit un mesaj de la o mănăstire din ţară că trebuie să achite 100 de lei pentru a se continua cu cititul pomelnicului lăsat acolo cu ocazia unei excursii. Aui de primit!

written by Ioan Rotundu

Tragedia de la Club Colectiv a pus în evidenţă o stare de fapt existentă în sânul Bisericii Ortodoxe Române, stare pe care majoritatea dintre noi deşi o ştiam că există am evitat s-o discutăm în spaţiul public. Refuzăm să abordăm astfel de subiecte fie din respect pentru credinţă, fie din teama unei răzbunări din partea feţelor bisericeşti.
Respect credinţa fiecărui cetăţean, indiferent în ce crede el de vreme ce a ajuns la o astfel de convingere personală. În fond credinţa este o stare de spirit a fiecăruia dintre noi numai că această stare  este direct proporţională cu educaţia primită, cu nivelul de cultură însuşit.
A trebuit să se consume tragedia de la Club Colectiv ca românii să-şi dea seama despre adevărata faţă a reprezentanţilor BOR. Niciun preot ortodox n-a considerat de datoria sa să presteze un serviciu religios la locul tragediei. Ar fi fost una din rarele ocazii oferite de necazurile inerente ale bieţii umane ca reprezentanţii Bisericii să-şi fi demonstrat solidaritatea cu rudele victimelor , să le fi alinat durerea cu o vorbă de consolare, să se fi rugat la faţa locului pentru sufletele celor care au murit în condiţii cumplite.
Dar reprezentanţii Bisericii au refuzat să participe la această durere naţională pentru simplul fapt că în viziunea lor la acest Club Colectiv s-a desfăşurat o procesiune satanistă. Intoleranţa de care dau dovadă preoţii în faţa unor anumite tipuri de culturi muzicale, propaganda prin care încearcă să-i convingă pe români că muzica rock este una dedicată satanei, că sărbătoarea Halluween este una dedicată diavolului sunt dovezi ale gândirii tipic medievală, a propovăduirii obscurantismului în scop de dominare a conştiinţei umane.
Dacă ar fi fost vorba de un eveniment care să le umple visteria cu bani s-ar fi îngrămădit un sobor de preoţi în frunte du patriarhul Daniel. Fiind vorba de o dramă umană colectivă fără un reprezentant anume cu care preoţii să-şi negocieze tariful slujbei prestate, au preferat să stea departe de durerea naţională.
Când şi-au dat seama de gafa făcută, de faptul că au stârnit o anumită revoltă populară asupra lor, cei de la Patriarhie au ieşit la rampă cu vicleşuguri de genul preoţii au fost prezenţi dar discret iar patriarhul Daniel s-a rugat la liturghie, că doar aici Dumnezeu îi ascultă ruga. Ipocrizie popească care a culminat că un gest făţarnic de cumpărare a imaginii oferind Patriarhia anumite sume de bani rudelor victimelor. Este un gest ce ne aminteşte de Ceauşescu speriat de furia populară şi care oferea 100 de lei ca să-şi poată păstra puterea.
O spun preoţii cu credinţă adevărată şi care sunt tot mai puţini că actualul patriarh nu este interesat de credinţa oamenilor de rând ci de veniturile încasate de fiecare parohie. La întrunirile preoţilor pe protopopiate nu se mai discută despre credinţa în Dumnezeu ci despre cum s-a realizat planul repartizat.
Anunţul Patriarhiei de a ajuta cu bani anumite familii este fariseic pentru că dacă aceşti bani se vor acorda vreodată ei vor proveni tot de la credincioşi. Îi vor strânge preoţii de parohii sub motiv de ajutoare pentru familiile victimelor. Am convingerea că de fapt anunţul acoperă o altă mârşăvie popească. În numele ajutorării acestor familii se vor strânge mult mai mulţi bani decât se va oferi familiilor în cauză, Biserica trăgându-şi partea şi de pe urma acestei drame umane.
Cei care au murit la Club Colectiv nu erau satanişti ci iubitori de un anumit gen de muzică. Sataniştii sunt cei în sutane negre. Ei sunt cei care şi-au vândut sufletul diavolului pentru arginţii lui Iuda.
Am credinţa că modul făţarnic şi viclean în care a procedat Biserica în aceste dramatice împrejurări i-a trezit pe mulţi la realitate şi le-a deschis ochii supra impostorilor care nu ştiu altceva decât să scoată bani de pe urma credinţei, să trăiască în lux şi desfrâu.
I-a pedepsit Dumnezeu furându-le puterea înţelegerii celor întâmplate la Club Colectiv şi arătându-i credincioşilor în toată goliciunea sufletului lor.

written by Ioan Rotundu

Ieri, în cimitirul din Cândeşti a fost înmormântat Mihai Oleniuc. Decedat la vârsta de 90 de ani  neîmpliniţi doar cu 17 zile. Oleniuc a fost tatăl multiplei campioane olimpice şi mondiale de caiac-canoe Elisabeta Lipă, Oleniuc pe numele de acasă, fostă colegă de şcoală cu soţia mea Cornelia. Bătrânul Oleniuc a murit la Bucureşti,  la reşedinţa fiicei sale care în momentul de faţă este chestor în cadrul Ministerului de Interne şi care la data decesului tatălui său se afla într-o deplasare oficială în Germania.
Bătrânul a cerut cu limbă de moarte, cum se spune în popor, ca să fie înmormântat acasă, în cimitirul din satul Cândeşti. Aşa cum spuneam înmormântarea a avut loc ieri.
Tradiţia ucrainenilor din Cândeştiiul rusesc cum este numit satul dintre râurile Molniţa şi Siret şi care a fost sub stăpânire austriacă, graniţa imperiului fiind pe râul Molniţa, este una ciudată. Ei cred că cel îngropat în cimitir preia paza acestuia până la următorul îngropat care-l eliberează din această responsabilitate din lumea morţilor. Cum soţia mea Cornelia era ultima înmormântată, cei din sat mi-au spus că sufletul ei stă de pază la poarta cimitirului şi chiar dacă i-a venit schimbul prin înmormântarea lui Mihai Openiuc, sufletul ei nu pleacă de la poarta cimitirului până nu primeşte dezlegare de la preot.
Aşa se face că ieri, după ce Mihai Oleniuc a fost coborât în criptă, preotul a venit la mormântul soţiei pentru a face o slujbă prin care a schimbat garda de la poarta cimitirului. Sufletul soţiei a fost eliberat din „serviciul de pază” şi instalat cel al lui Mihai Oleniuc. Ca bun creştin ce mă consider îi urez „serviciu uşor” şi fără evenimente, adică să nu-i plece careva din perimetru.
Îmi pare ciudat tot acest ritual de vreme ce problema sufletului omenesc este una extrem de complexă şi greşit unii dintre noi, aş spune că majoritatea, consideră sufletul ca pe un fel de entitate fizică ce hălăduieşte în lumea de dincolo. Ne amăgim că ne ducem din această viaţă pentru a trăi în veşnicie într-o alta.
Nu există nicio dovadă despre existenţa sufletului dincolo de moarte dar ne place să credem în aşa ceva şi am creat fel de fel de ritualuri pe seama morţii celor dragi nouă.
Acum o mie de ani, filozoful persan Omar Khayam a scris un volum, de catrene despre filozofia vieţii pe pământ. O filozofie extrem de profundă pentru acele vremuri. Închei comentariul meu cu un vers dintr-un astfel de catren: „De la duşi-n cale lungă, nimeni n-a primit vreo veste”.
Mă întreb, din curiozitate omenească, ce se petrece în lumea morţilor din cimitirele unde nu s-a instituit acest sistem de pază şi unde preotul nu dă dezlegare de schimbare a gărzii de la poartă?

written by Ioan Rotundu

Câtă vreme sicriul cu trupul neînsufleţit al soţiei a fost depus la Capela Militară din Botoşani, sutele  de botoşăneni care au cunoscut-o sau care au dorit să-mi fie alături la durere au trecut pe la sicriu şi au sărutat icoana aflată pe capacul frigorific ce acoperea trupul pentru a-l conserva.
Am observat atunci cu groază cum icoana a fost sărutată şi de persoane pe care le ştiam bolnave de boli molipsitoare sau care s-au tratat pentru TBC. După sărutul lor alte persoane sănătoase au sărutat aceiaşi icoană fără a-şi lua măsuri de protejare. Doar la cinci persoane din cele câteva sute am observat că au folosit batista, ştergând icoana înainte de a o săruta.
La slujba ţinută de către cei şase preoţi în frunte cu protopopul de Rădăuţi Bucovina î n biserica din Cândeşti iarăşi cei veniţi la înmormântare au trecut pe la sicriu şi au sărutat icoana. Din nou am observat o persoană vârstnică care avea buzele pline de salivă şi care a umezit abundent icoana. Fără nicio jenă următorul a sărutat icoana luând cel mai probabil pe buze din saliva celui de dinainte.
Ieri am privit pe la televiziunile naţionale panarama religioasă de la Iaşi, la acei nefericiţi pelerini care stau la rând zile şi nopţi pentru a se amăgi cu speranţe deşarte. Toţi trec şi sărută ce apucă a prinde de pe raclă sau racla. Microbii trec de la unul la altul fără nicio oprelişte.
Cred că a sosit momentul ca civilizaţia europeană să fie mod de viaţă şi pentru noi. În primul rând ar trebui ca de la nivelul Ministerului Sănătăţii, prin Direcţiile de Sănătate Publică să se introducă reguli de igienă sanitară foarte stricte şi pentru manifestările religioase.
Astfel de aglomeraţii şi sărutatul aceleaşi icoane de către mii de pelerini sunt focare de boli transmisibile care trebuie stopate. Se pot găsi alte forme de manifestare a credinţei faţă de un sfânt, de o raclă cu moaşte şi nu neapărat sărutatul obiectelor de cult fără nicio formă de protecţie sanitară. De vreme ce s-au putut lua măsuri de respectarea normelor de paza şi stingerea incendiilor la toate bisericile, se pot lua şi măsuri de protecţie sanitară.
Privind ieri la televizor ce se întâmplă la Iaşi am constatat că se repetă la indigo în fiecare an aceiaşi situaţie. Aglomeraţie, busculade, cazuri medicale, echipaje SMURED blocate din activitate, sute de jandarmi aduşi să păstreze ordinea. Într-un cuvânt spus, scene demne de Evul Mediu în plină civilizaţie europeană. Iată ce arătăm, străinilor, ţărilor civilizate şi ne plângem că nu suntem respectaţi şi apreciaţi.
Cu astfel de scene intrarea României în Spaţiul Schengen rămâne un deziderat care se îndepărtează tot mai mult spre deznădejdea milioanelor de români care muncesc prin ţările europene şi care nu pot beneficia de anumite facilităţi din cauza celor rămaşi acasă prizonierii propriei ignoranţe..

written by Ioan Rotundu

Mă număr printre puţinii jurnalişti din ţară care au curajul de a dezvălui prin scrierile sale afacerile necurate care se desfăşoară în interiorul Bisericii Ortodoxe Române. Chiar dacă celor ce poartă sutană de preot nu le convin cele scrise, voi continua să o bfac pentru că nu vreau să fiu părtaş la dezmăţul moral care a cuprins tagma preoţilor de când patriarh a ajuns acest Daniel ce pune banul în faţa credinţei.
Nu cu mult timp în urmă am comentat despre modul în care sunt obligaţi preoţii cu parohii pe raza Protopopiatului Darabani să vândă lumânări  la nivelul unei norme de 100 buc., anual de familie.
Mă aşteptam ca cele scrise de mine să fie aspru combătute de protopopul Constantin Pânzaru dar n-a fost aşa. Protopopul a tăcut mâl iar la prima întâlnire cu preoţii le-a atras at6enţşia ca „nu cumva să afle Rotundu cum distribuie lumânările las biserici”.
Iată că la sfârşitul acestei săptămâni, la postul naţional de televiziune România TV s-a difuzat o ştire care i-a uluit pe mulţi români. Iată cum suna respectiva ştire:
„Şaizeci de preoţi de la parohii din judeţul Bacău au fost “retrogradaţi” în parohii mai sărace pentru că nu au îndeplinit planul financiar impus de Înalt Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul.
Preoţii au aflat că trebuie să se mute în localităţi mai îndepărtate şi cu populaţie săracă, informează România TV.
Le este frică să vorbească, dar au mărturisit că decizia vine deoarece nu au reuşit să vândă suficiente lumânări şi incoane, aşa cum li s-a impus.
Conform dispoziţiilor interne, fiecare preot ar trebui să vândă 100 de lumânări, anual, fiecărei familii. De cealaltă parte, reprezentanţii bisericii spun că o astfel de decizie dinamizează şi eficientizează activitatea episcopiilor. Pe raza judeţelor Bacău şi Neamţ sunt 550 de biserici şi mănăstiri şi în jur de 250.000 de familii de credincioşi.”
Iată dar că ierarhii din judeţul Bacău au trecut de la ameninţarea preoţilor care nu-şi făceau norma de vânzare la lumânări la sancţiuni severe.”
Când am scris despre aceste afaceri ale Bisericii cu lumânările  au fost comentatori care mi-au spus că fabulez. Mai repet şi pentru cei care o fac pe Toma Necredinciosul că eu nu comentez decât fapte despre care ştiu că au un sâmbure de adevăr. Este treaba mea cum aflu aceste dedesubturi dar le aflu!
Am mai comentat că în condiţiile actuale niciun preot nu primeşte parohie decât numai dacă depune la Mitropolie suma de 10 mii euro. Îndeobşte banii se depun prin protopopul pe raza căruia se află parohia râvnită. Sunt mulţi absolvenţi de Seminar şi de Teologie care n-au primit parohii pentru că n-au avut de unde da aceşti bani. Mai mult, dacă au banii ceruţi ei trebuie să-şi găsească singuri parohia unde vor putea sluji.
Tot din surse bisericeşti ştiu că analizele care se fac la nivelul Patriarhiei nu mai sunt concentrate pe creşterea nivelului de credinţă în rândul românilor, pe educaţia lor religioasă,  ci pe modul în care structurile bisericeşti şi-au realizat veniturile financiare.
Patriarhul Daniel ia la rând mitropoliile, arhiepiscopiile şi cere celor care le conduc să raporteze în ce stadiu se află cu încasările. Cine nu realizează veniturile suportă vorbe grele din partea patriarhului. Nu sunt fabulaţii cum ar încerca să spună unii, sunt realităţi care mi-au fost dezvăluite din interior.
Cel mai greu suportă noile orientări ale VOR către veniturile financiare preoţii în prag de pensie, adică cei care pun propovăduirea credinţei pe primul plan şi mai apoi încasările. Ei spun că prin modul de la vedea credinţa un mijloc de venituri financiare îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu.

written by Ioan Rotundu

În anunţata şedinţă de Consiliu Local Municipal Botoşani consilierii vor lua din nou în discuţie cererea protopopului Lucian Leonte de a i se transfera la Protopopiat clădirea Grădiniţei nr. 8 şi terenul în suprafaţă de 12 ari în vederea ridicării unei noi biserici în această zonă a oraşului Botoşani numită Parcul Tineretului.
De ce-o vrea părintele să fie sacrificată o clădire care a avut destinaţie educativă pentru copii locuitorilor din cartier, zonă a oraşului unde educaţia cetăţenilor este o problemă mai veche, putem lesne descurca căile încurcate ale protopopului. Terenul este extrem de valoros iar părintele mai are în familie un băietan de vreo 30 de ani, pe nume Constantin,  care este absolvent de seminar şi Teologie şi care acum l-a pus dascăl la biserica Sf. Ilie, dându-i papucii vechiului dascăl.
În zona respectivă mai sunt două biserici situate la numai 50 metri una de alta, biserici frecventate de câteva babe şi câţiva moşnegi de prin cartier. Dar părintele protopop este uns cu mult mir în a manipula conştiinţe. El susţine că are solicitări de la cetăţenii din cartier să ridice biserica. Este vechea practică preluată de la regimul comunist. Voiai să-l sacrifici pe unul din funcţie, să-l dai jos ca să-i iei locul, puneai de-o reclamaţie semnată de mai mulţi semianalfabeţi care habar nu aveau ce semnează dar se bucurau că sunt coautori la o reclamaţie. Reclamaţia bine ticluită o trimeteai la partid şi gata, cel reclamat era ca şi demolat.
Obişnuit cu manipularea de conştiinţe umane de pe vremea când era preot paroh la Dobârceni şi-i turna la partid sau securitate pe cei spovediţi, fapt ce mi l-a confirmat primăriţa de atunci, Olga Ciubotaru, protopopului i-a venit acum uşor să pună de un tabel cu semnături ca să-şi susţină interesul de familie.
Nu l-am auzit niciodată pe părintele Leonte să ceară socoteală autorităţilor de ce nu sunt grădiniţe şi şcoli la nivelul necesităţilor cetăţenilor din oraş. Nu l-am auzit niciodată protestând că în cartierul Cişmea nu există şcoală dar a avut grijă să fie biserică înainte de a se forma cartierul.
Cum spuneam, copii din zona Parcului Tineretului au nevoie de grădiniţă pentru că numai integrându-i de mici pe copii de ţigani în sistemul educaţional îi vom integra social. Mi s-a spus că printre semnatari sunt mulţi ţigani. Părintele Leonte şi-a adăugat un mare păcat, pe lângă cele acumulate până acum, manipulând nişte oameni fără prea multă ştiinţă de carte şi baricadându-le dreptul la a-şi educa copii.
Dar, până la toată urma, ca reprezentant al Bisericii , este dreptul părintelui să încerce să obţină ce vrea, când vine vorba de familia sa nemaiîncăpând şi  valorile sociale sau ale moralei creştine. Să faci ce-ţi spune popa, nu ce face el! este deviza cu care preoţii pun lacăt la gură oricărui creştin care ar încerca să protesteze la nedreptăţile comise de preot.
Totul se află acum la puterea de judecată, de înţelepciune a consilierilor locali din opoziţie, că primarul şi consilierii PSD au tot interesul să predea terenul Protopopiatului pentru că preotul Leonte este de-al lor. Corupt la corup trage şi împreună jefuiesc banul şi averea publică în numele credinţei.
Vae victis! A rostit Brennus când a aruncat sabia pe cântar şi le-a luat romanilor aurul în schimbul libertăţii. Vai de cei învinşi de puterea manipulatorie a religiei iar ca anticul Brennus, preotul Leonte a arunca peste altarul educaţiei cu încă o biserică menită să restrângă actul educaţional.
Cum spuneam, sper ca opoziţia să-şi mobilizeze forţele iar consilierii ei să respingă la vot dorinţa protopopului ca să nu se ducă dracului şi educaţia aşa cum s-a poziţionat religia ortodoxă a neîndestulatului patriarh Daniel.

written by Ioan Rotundu

Ieri am avut o discuţie lămuritoare cu Valeriu Iftimie, unul dintre finanţatorii echipei de fotbal FC Botoşani referitoare la poziţia pe care m-am situat eu faţă de modul în care s-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare al municipiului Botoşani” unor opt persoane din interiorul clubului, respectiv  cei doi finanţatori Iftimie şi Şfaiţer, antrenorul şi cinci jucători.
Pe acest subiect am scris un comentariu pe blogul personal şi am arătat că sunt de acord ca finanţatorii Iftimie şi Şfaiţer să fie declaraţi „cetăţeni de onoare” pentru că prin eforul lor financiar au adus echipa de fotbal în lotul fruntaş al Ligii I şi cu drept de a juca într-o competiţie europeană, ceea ce a creat o oportunitate de imagine pentru municipiul Botoşani.
. Dar nu pot accepta să fie declaraţi cetăţeni de onoare fotbaliştii care joacă pentru bani şi care azi sunt la FC Botoşani şi mâine pleacă la o altă echipă pentru că li s-a oferit mai mulţi bani.
Hoi, săptămâna trecută, în emisiunea de pe tele’M Botoşani mi-am exprimat aceiaşi opinie dar colegii de dialog, jurnaliştii Dorin Bejenariu şi Adrian Şorodoc m-au contrazis, susţinând că fotbaliştii au adus glorie oraşului şi deci merită recompensa. Nici când le-am explicat că doi fotbalişti precum fraţii Bordeianu, cu o educaţie precară şi fără renume deosebit în branşă n-au ce căuta alături de marea campioană olimpică şi mondială Elisabeta Lipă, cei doi nu mi-au dat dreptate.
Iată că ieri, Valeriu iftimie mi-a explicat că este perfect de acord cu poziţia mea şi că a anunţat în scris Primăria Botoşani, pe primarul Ovidiu Portariuc, că el renunţă la titlul de cetăţean de onoare atâta vreme cât consilierii n-au evaluat acordarea titlului în raport de valoarea personală a celor astfel recompensaţi.
Iftimie este de acord că prin acordarea titlului la nivel de fotbalist s-a cam aruncat în derizoriu valoarea recompensei dar mai ales a fost pus în penumbră efortul financiar şi de organizare a meciurilor din partea celor doi finanţatori.
Valeriu iftimie crede că primarul Ovidiu Portariuc va iniţia un nou proiect de hotărâre prin care îl va modifica pe cel votat deja de către consilierii municipali şi va repara nedreptăţile comise prin această acordare de titluri de cetăţeni de onoare.
Iată, dar, că din nou am dreptate când afirm că aprecierea valorică a personalităţilor botoşănene este tributară politicului, iniţiativa consilierilor de a-i recompensa pe cei 8 făcându-se din interese de partid şi fără a fi consultaţi şi cei doi finanţatori cum ar fi fost corect.

written by Ioan Rotundu