Invitat la Dorohoi să intre în casa inundată a unui ţigan, premierul Emil Boc n-a primit avizul SPP-istului să intre. SPP-istul s-a uitat pe geam, a mirosit aerul din interior, iar la mirosul de ţigan a stâmbat din nas. Semn că nici inundaţiile nu spălat mirosul istoric de ţigan.
Trecând peste acest moment, hazliu pentru SPP-ţst şi jenant pentru premier, trebuie remarcat faptul cî cei mai afectaţi de aceste inundaţii sunt ţiganii. }n Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea, cea mai inundată, este locuit[ de-o parte şi de alta de ţigani. Casele sunt vechi, pline de igrasie, mizerabile. Am intrat în câteva şi am putut constata că mizeria existentă nu se datora numai inundaţiilor ci şi modului lor de viaţă. Iar mirosul la care a strâmbat nasul SPP-istul face parte din acest mod de viaţă
Ieri, din nou strada dorohoiană arăta ca un bazar. Mobile, covoare, haine erau expuse pe trotuar la uscat. Un peisaj nu tocmai potrivit cu cel cu care este obişnuită Elena Udrea la Bucureşti Cu toate acestea, n-a ezitat vsă intre într-o casă. Ce-i drept, de români.
Pe valea Miletinului, la Coşula şi Pădureni, casele inundate tot ţiganilor aparţin. Pe Sitna, în coada iazului Dracşani, casele inundate ale satului Pârlita sunt locuite de ţigani. La Măşcăteni, comuna Albeşti, apele Jijiei tot în casele de ţigani au intrat.
Pe Jijia în sus, în comuna Ungureni, satul Borzeşti este dominat de ţigani. Pe şeful Jijiei, de treci vara, vezi câmpuri întregi pline cu nişte turte din balegă. Sunt turtele de tizic, lemnul de foc pentru iarnă al sătenilor. N-au mai apucat să-şi salveze „lemnele” aşa că apele Jijiei le-a înghiţit pentru totdeauna.
Dacă la Dorohoi mai putem vorbi de case, fiind construite din cărămidă, casele ţigăneşti de la sate seamănă mai mult cu nişte bordeie, fiind construite din chirpici sau nuiele umplute cu vălătuci din lut şi paie.
În judeţul Botoşani ţiganii au un reprezentant al lor la Prefectura Botoşani. Ţiganca Semiramida Balan n-a fost văzută pe la locul inundaţiilor. În schimb este prezentă ori de câte ori are de învârtit vreun program cu finanţare europeană.
Această Semiramida Balan, ce are în jurul său un grup de ţigani şmecheri foc, a tocat banii multor programe destinate îmbunătăţirii vieţii ţiganilor. Numai că ţiganii tot în sărăcie şi ignoranţă trăiesc, chiar dacă pe hârtie cifrele consilierei prefecturale lui Balan arată că viaţa lor este cât se poate de prosperă.
Dacă ţiganii din Baranca au case mai arătoase, nu lui Balan o datorează, ci lui Băsescu, care se afla în 2008 în plină campanie prezidenţială. Stă în firea ţiganilor să ducă un trai al contrastelor. Când au un ban mănâncă găina cea mai grasă, iar când n-au de unde face rost stau şi rabdă. Este specific ţiganilor să vină la primărie cu ghiul de aur pe deget şi în maşini luxoase şi să încaseze ajutorul social. După care să se întoarcă la mizeria lor materială şi morală.
Să mai adăugăm faptul că ni s-a dus buhul prin Europa tot datorită ţiganilor. Ceva trebuie făcut şi cu ei, dar nu are cine.
Nu ştiu de unde a fost scos acest Mihail Dumitru şi pus în fruntea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, dar ori bietului om îi lipseşte o doagă şi fundul, ori este un şmecher de înaltă clasă. Iată ce i-a trecut prin cap primului agricultor al ţării: să iniţieze două acte normative privind bunăstarea păsărilor şi a porcilor, care în România sunt animale stresate şi n-au condiţii de viaţă relaxante.
Iar pentru ca viaţa porcilor şi a găinilor să fie frumoasă, ministrul a pregătit să aloce din bugetul ministerului suma de 102 milioane euro. S-au găsit şi nişte nătărăi, cu pretenţie de a reprezenta societatea civilă românească în domeniul protecţiei animalelor, care au aplaudat iniţiativa ministrului.
Aşadar, 102 milioane euro, bani colectaţi de pe urma muncii bieţilor români, vor fi folosite ca ajutoare de stat pentru crescătorii de păsări şi porci. Numai că pentru a primi banii, crescătorii vor trebui să îndeplinească o serie de condiţii. De exemplu să calmeze animalele agresive ca să nu sară la bătaie la celelalte. Cum? Să se joace cu ele cu diferite obiecte Apoi, îngrijitorii să nu stingă lumina pe timpul nopţii, ca porcii să nu se încaiere între ei. Şi asta nu este totul.
Fermierii trebuie să aibă întocmită o schiţă a grajdului cu spaţiul afectat fiecărui animal, să asigure măsurarea zilnică a temperaturii, să asigure tot timpul un aşternut uscat şi să nu le lipsească apa.
La păsări apar câteva condiţii speciale. Să se măsoare viteza aerului ca nu cumva găinile să fie jenate de curenţii de aer, iar atunci când vor trebui prinse, prinderea să se facă cu vorbă dulce, cu blândeţe, ca nu cumva să fie stresate.
Iată, dar, câtă omenie stă în sufletul miniştrilor noştri când vine vorba de animale precum porcii şi păsările. Iar omenia lor este susţinută şi de nişte otrepe ale unor asociaţii nonguvernamentale, nişte babe scofâlcite care chipurile şi-au asumat înalta şi nobila responsabilitate publică de protecţie a animalelor.
Au ajuns porcii şi păsările animale mult mai preţioase decât oamenii. În timp ce femeile noastre mor prin spitalele infectate cu fel de fel de microbi, în timp ce nu mai avem bani pentru acordarea de asistenţă medicală în condiţii cât de cât umane, noi alocăm cu generozitate o sută de milioane de euro ca să se simtă bine porcii şi păsările. Dar n-avem bani pentru subvenţii în agricultură. Pot fi numiţi oameni normali cei care iau astfel de decizii? Eu zic că tocmai aceştia sunt adevăraţii porci, nu cei din coteţe şi fermele crescătorilor.
Dacă cineva crede că ministrul Agriculturii şi susţinătorii săi au insomnii din cauza faptului că porcii şi păsările la români sunt nişte animale stresate, se înşeală amarnic. Suta asta de milioane de euro va ajunge în buzunarele băieţilor deştepţi, iar românii vor continua să crape de foame şi să moară cu zile prin spitalele infectate.
Ţara nu mai reuşeşte să iasă din criză, iar noi ne permitem luxul să alocăm bani ca porcii şi găinile să nu fie animale stresate. Dar copiii sugari, care nu mai primesc lapte praf, dar şomerii care nu mai primesc nici ajutoare sociale, dar cei care-şi pierd locurile de muncă nu sunt stresaţi? De ei cine trebuie să aibă grijă?
Regimul comunist a fost unul dictatorial, dar uman. Sistemul actual este unul democratic, dar total inuman. Şi nu sistemul în sine, ci conducătorii lui. Nu ştiu cât vor mai răbda românii o asemenea batjocură. Dar eu cred că a cam sosi momentul să înlocuim porcii din coteţe cu porcii aflaţi la guvernare şi prin parlament. După care să stăm cu bâta printre ei să nu se încaiere învinovăţindu-se unii pe alţii şi astfel să se streseze.
Vineri, tocmai ieşisem din Prefectura Botoşani, unde am avut o discuţie mai lungă cu prefectul Cristian Roman şi Viorel Şerbănoiu - comisarul şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani. Mergeam concentrat asupra discuţiei purtate cu cei doi când am fost oprit din drum şi gânduri de un cetăţean care voia să-mi atragă atenţia asupra unor nemulţumiri ale sale.
Omul îmi părea cunoscut, dar nu ştiam de unde să-l iau. Din discuţia care a urmat mi-am adus aminte că a fost un activist fervent la fostul Comitet Judeţean al UTC Botoşani. Acum nu lucrează nicăieri. S-a rostuit cu o pensie pe caz de boală, ca mulţi alţi foşti activişti PCR sau UTC. Iar ca şi ocupaţie zilnică face propagandă social-democrată, că dă bine şi are ascultători
Omul era foarte supărat că nu scriu mai multe despre patronii care se îmbogăţesc pe seama muncii sale. Îmi stătea pe limbă să-l întreb în ce constă actuala sa muncă, dar mi-a fost jenă să dezvolt dialogul pe un astfel de subiect.
M-a ameninţat că va înfiinţa propriul ziar. I-am spus că este cel mai uşor lucru de făcut în ziua de astăzi, nefiind vreo interdicţie legală în acest sens. Numai că pe lângă înfiinţarea ziarului va mai trebui să aibă şi cititori, ceea ce nu-i de ici colea să faci rost de ei.
Şi pentru că discuţia noastră se purta în vecinătatea unui chioşc stradal alimentar, omul mi l-a dat exemplu pe patronul care, cică aplică o cotă de adaos comercial nesimţită. Fostul activist nu punea la socoteală faptul că patronul plăteşte chirie la primărie, că plăteşte cheltuieli de aprovizionare, că plăteşte un impozit forfetar, că trebuie să câştige şi el ceva iar acel câştig este impozitat cu aproape 80% de către stat. Fostul activist vedea adaosul şi nu cheltuielile care se deduc din acest adaos. Mai grav, el judeca venitul patronului la nivelul încasărilor şi nu la ce-i rămâne după ce se scad toate cheltuielile angajate, inclusiv cumpărarea mărfurilor aduse spre vânzare.
L-am întrebat de ce cumpără de la patroni şi-i îmbogăţeşte şi nu se duce la ţară, la părinţi, să cultive în grădină tot ce-şi doreşte. A schimbat subiectul discuţiei pe evenimentele zilei, respectiv arestările spectaculoase despre care se vorbea la televizor. Omul era extrem de mulţumit de Băsescu că „i-a arestat pe îmbogăţiţi” şi că „a făcut ordine cu judecătorii care şi-au luat-o în cap” (l-am citat corect). Când l-am întrebat ce părere are despre probele care stau la baza arestării, răspunsul i-a fost de genul „nu astea contează”.
Aşadar, toată mulţumirea lui consta în satisfacţia că nişte burghezi în formă modernă au fost băgaţi după gratii, fără să-i pese şi dacă arestarea lor este justificată. Zornăitul cătuşelor îi face bine şi-i aminteşte de perioadele de glorie comunistă când duşmanii de clasă erau săltaţi în miez de noapte şi băgaţi după gratii pentru mulţi ani de zile, fără să conteze şi gradul vinovăţiei sale sau cât de reale erau probele administrate de anchetatori.
Omul era mulţumit că preşedintele Băsescu s-a făcut stăpân peste judecători. Iar ca el gândesc mulţi români, foarte mulţi. Sunt acei români care nu mai au darul muncii, care trăiesc din subvenţiile statului şi care sunt plini de ură împotriva celor care fac ceva, pun bazele unei afaceri, creează locuri de muncă, fără să le treacă prin cap că tocmai de pe urma acestora primesc ei ajutoarele sociale şi pensiile. Aceştia sunt cei care iarnă sau vară, stau şi ascultă, sorbind cu nesaţ, vorbele foştilor activişti PCR şi UTC, deveniţi acum activişti cu experienţă în slujba PSD.
M-am despărţit dezgustat de dialogul purtat. După care mi-a fost ciudă. Tocmai discutasem cu prefectul despre faptul că în judeţ sunt mii de persoane pensionate pe caz de boală sau pe motiv de handicap fizic, mulţi pe motiv de vedere, dar care au permise de conducere sau muncesc bine mersi, căpuşând anumite instituţii publice. Activistul nostru, pensionat pe caz de boală, n-arăta nicicum a fi bolnav. În schimb, era extrem de mulţumit de politica aplicată de preşedintele Băsescu. Normal, de vreme ce între Băsescu de acum şi Ceauşescu lui din trecut nu-i nici o diferenţă.
Discuţia a avut pentru mine şi un aspect benefic. M-a inspirat pentru a scrie editorialul care va apărea mâine.
Joi, 25 martie 2010, ciar de sărbătoarea „Bunavestire”, Piaţa Revoluţiei din Botoşani a fost teatrul unor proteste publice. Cel al salariaţilor din instituţia Protecţiei Copilului îndreptat împotriva preşedintelui Consiliului Judeţean Botoşani Mihai Ţâbuleac, pentru că le-a diminuat drastic salariile şi un altul îndreptat împotriva conducerii societăţii Urban Serv, administratorul pieţelor din Botoşani.
Cel de-al doilea protest a fost unul spontan. Peste o sută de pieţari, care-şi câştigă existenţa vânzând legume şi fructe la piaţă, în frigul iernii sau toridele călduri ale verii, n-au mai răbdat batjocura la care sunt supuşi de către conducerea societăţii Urban Ser, a directorului Gheorghe Pricopie, şi s-au adunat într-un protest spontan pentru a-l ruga pe prefectul Criastian Roman să le vină în ajutor.
Numai că prefectul, la ora când s-au adunat protestatarii, nu se afla în prefectură. El participase la slujba de sfinţire a sediului Inspectoratului Şcolar Judeţean Botoşani, slujbă susţinută de Mitropolitul Teofan al Moldovei, după care s-a deplasat la masa festivă organizată la Pensiunea Andreea din Stăuceni.
Tocmai când îi pusese în faţă farfuria cu peştele plutind în saramură, prefectul a fost sunat şi anunţat de miting. N-a mai apucat să guste din peşte că a trebuit să revină în Botoşani, la Prefectură. Sub impulsul nervilor, iniţial prefectul a fost pe punctul de a-i pune pe jandarmi să-i amendeze pe protestatari pentru că mitingul lor nu era autorizat.
Nicăieri în lumea civilizată şi nici în România bulversată de guvernarea PDL nu s-a mai auzit ca participanţii la un protest spontan să fie amendaţi. Tocmai pentru că este spontan, el nu are autorizaţie. Când necazul a umplut paharul, când foamea zgârie stomacul, când guvernanţii te jupoaie şi de ultimul leu prin impozite şi taxe, nu mai stai să obţii aprobare pentru miting autorizat. Ieşi în stradă şi îţi ceri drepturile.
În ultimul moment prefectul şi-a învins impulsul de a-i amenda pe protestatari şi s-a mulţumit numai să-i muştruluiască pentru că n-au aprobare. După care le-a cerut să-şi aleagă o delegaţie cu care să poată dialoga. Dacă prefectul avea să-i amendeze, era posibil ca protestatarii să intre într-o stare de disperare. Iar omul la disperare nu mai este dominat de raţiune, ci de violenţă. Când o masă este cuprinsă de violenţă, nu mai contează nivelul de studii sau civilizaţie. Spiritul gregar primar o cuprinde iar violenţa se descătuşează cu toată forţa de care dispune. Avem exemplul proaspăt de la Buzău, unde profesorii s-au bruscat cu jandarmii.
Prefectul putea ca prin amendare să declanşeze scânteia care să explodeze butoiul cu pulbere pe care stă Guvernul Boc. I-a dat Dumnezeu gând bun şi ia- arătat calea cea dreaptă: a dialogului, ferindu-l astfel de cine ştie ce mare necaz şi provocarea unei tragedii.
Şi dacă tot a luat prefectul la cunoştinţă de abuzurile celor de la societatea Urban Serv, poate va forma o comisie de control care să scuture niţel conducerea acestei societăţi. Pentru că în piaţa centrală din municipiul Botoşani abuzurile lucrătorilor de las Urban Serv sunt la ordinea zilei. S-au putea să descopere că cei de la Cadastru nu-s singurii care s-au înfruptat din taxele încasate.
Consilierul judeţean PRM Dumitru Codreanu se angajase public că va face ordine în piaţă. Pentru că şi el luase la cunoştinţă de mojiciile şi matrapazlâcurile care se comit din partea celor ce poartă vestă pe a cărei spate scrie Urban Serv. N-a mai apucat să-şi ducă la îndeplinire declaraţia de intenţie pentru că l-a demis Vadim.
Poate că ceea ce intenţiona să ducă la bun sfârşit Codreanu va face prefectul Cristian Roman. Ar fi spre binele său şi liniştea partidului de guvernământ pe care-l slujeşte cu credinţă şi devotament.
Premierul Boc nu vrea cu nici un chip să-şi dezmintă statutul de primul demagog al Guvernului pe care-l reprezintă. Ieri, la o conferinţă de presă cu prefecţii judeţelor, transmisă în direct pe mai multe posturi de televiziune, el a dat ordin prefecţilor să ridice în graba mare adăposturi pentru boschetarii ţării.
În îndeplinirea acestui ordin, Boc le-a cerut prefecţilor să caute imediat terenul aferent unei asemenea construcţii şi să purceadă la ridicarea ei. Bani nu le-a dat. Adăpostul pentru boschetari urmând a fi ridicat cu bani din sponsorizări.
Acest ordin fiind dat în văzul şi auzul întregii ţări, oricine a urmărit conferinţa televizată a rămas cu convingerea că premierul Boc este sensibil la soarta oamenilor străzii, este milos şi vrea să le îndulcească viaţa de câine care o duc, cerşind zilnic pentru o pâine şi dormind prin gurile de canal.
În realitate, premierul Boc n-a făcut decât dovada că demagogia de care suferă n-are leac şi nici nu doreşte să şi-o trateze, această demagogie fiindu-i utilă electoral.
S-o luăm pe îndelete. În fiecare oraş capitală de judeţ şi chiar prin municipii există adăposturi sociale pentru oamenii străzii, există cantine sociale unde aceştia să poată servi o masă caldă. Numai că visteriile primăriilor fiind secătuite, aceste adăposturi şi cantine nu mai pot fi menţinute funcţional. La Botoşani este un caz fericit, pentru că primarul Flutur a mai alocat ceva bani adăpostului şi cantinei sociale, dar în Dorohoi, spre exemplu, nici vorbă de aşa ceva.
Este o decizie lipsită de raţiune să construieşti adăposturi noi, care necesită şi personal de întreţinere şi deservire, când poţi aloca bani pentru extinderea celor existente. Numai că o astfel de decizie, luată într-o perioadă când oamenii străzii sunt decimaţi de gerul straşnic de afară, n-ar fi dat bine la popor. Când nu dai nici un ban, poţi cere să se construiască şi castele din fildeş!
Sunt convins că şi iarna viitoare oamenii străzii vor locui tot prin guri de canal, iar adăposturile ordonate de Boc a fi construite vor rămâne tot la stadiul de vorbe. Şi mai există o problemă! Oamenii străzii s-au obişnuit cu acest mod de viaţă şi nu vor nici în ruptul capului să fie integraţi social. Dovadă că ambulanţele trimise de primarul Bucureştilor Sorin Oprescu şi medicul Yaser Arafat să-i culeagă de pe străzii pentru a-i adăposti prin spitale şi alte spaţii nu prea au avut ce căra. Abia au reuşit să prindă câte un boschetar, luându-l cu forţa, aşa cum se recrutau pe vremuri tinerii la oaste.
Problema oamenilor străzii n-au rezolvat-o ţări cu mult mai dezvoltate şi civilizate ca noi precum SUA, Franţa, Germania, Anglia etc. pentru că acestor oameni strada le-a devenit mamă şi tată, face parte din viaţa lor, este mediul în care ei se simt bine. Acest mod de viaţă este protestul lor faţă de progresele civilizaţiei care i-a exclus social şi nicidecum n-a dorit să-i includă.
Dacă premierul Boc tot are milă de cei năpăstuiţi, îi plină ţara de bătrâni care n-au nici un mijloc de existenţă, care trăiesc din mila vecinilor şi care nu sunt primiţi în căminele sociale pentru că nu sunt bani destinaţi în acest scop. Aceşti bătrâni au muncit o viaţă şi nu s-au ales cu nimic. N-au copii, n-au rude care să-i îngrijească. Preluarea lor în cămine sociale este o obligaţie umanitară şi nu act de binefacere cu care vreun politician să se împăuneze electoral.
Numai că aceşti bătrâni, deveniţi drame ale vieţii rurale, nu-s băgaţi în seamă de nimeni, nici de primar nici de guvern, pentru că rostul lor pe acest pământ, în viziunea autorităţilor, s-a cam sfârşit. Ei nu sunt buni de muncă, nu mai contribuie fiscal la stat, deci sunt o povară de care trebuie scăpat cât mai repede. Toate guvernele postdecembriste au reacţionat public demagogic şi au gândit extremist, aşa cum face acum Guvernul Boc, procedând la lichidarea acestor fiinţe umane prin inacţiune. Dar cui îi pasă?!
