Cu ceva timp în urmă, atât preşedintele Traian Băsescu cât şi premierul Boc se înfoiau pe la televiziuni că ei iau măsuri nepopuliste, printre care şi cea de reducere a personalului bugetar. Ploua în cuvântările lor cu mii de bugetari care urmau să fie eliminaţi din sistem.
Numai că de la declaraţiile pline de emfază politică (vezi Doamne cum îşi sacrifică PDL-ul imaginea publică şi se erodează electoral), constatăm că faptele sunt extrem de mărunte, aproape invizibile.
Este ştiut faptul că sub Guvernul Tăriceanu, numărul salariaţilor bugetari a crescut cu peste 500 mii. S-au făcut angajări pe bază clientelară, PNL răsplătindu-şi oamenii din partid care l-au ajutat să ajungă la guvernare. Odată cu sporirea numărului de bugetari s-au făcut şi majorări de salarii nesustenabile economic.
Criza economică a stopat acest fenomen. Mai mult, a devenit o necesitate nu numai stoparea creşterilor salariale şi a angajărilor în sistemul bugetar, ci chiar diminuarea salariilor şi redimensionarea în minus a numărului de bugetari.
Iar preşedintele Băsescu şi premierul Boc tot pozează în eroi naţionali pentru că au curajul reducerii numărului de bugetari. Numai că, aşa cum spuneam, de la declaraţiile sforăitoare, când trecem să vedem faptele, constatăm că acestea sunt nesemnificative.
În primul rând că sub Guvernul Tăriceanu personalul de prin primării s-a dublat şi chiar triplat. Nu s-a redus nici măcar un turmentat de funcţionar, că sunt cu duiumul cei de prin primăriile rurale care umblă toată ziua după câte o cinzeacă de la cel care calcă pragul primăriei pentru o nevoie anume.
Despre instituţiile statului, pline şi ele de un furnicar de bugetari ce să mai zicem?! Am să iau drept exemplu reducerile de personal din Direcţia Finanţelor Botoşani. S-au redus 25 de posturi, dar toţi cei reduşi au fost plasaţi pe posturile din alte instituţii bugetare. Şi, atunci, firesc te întrebi în ce-a constat reducerea?
Pe vremea Guvernului Tăriceanu, când director general la Finanţe era Gheorghe Sorescu (3005 – 23007) în instituşţie s-az făcut angajări masise, de peste o sută de funcţionari.
S-au făcut angajări pe bază de cumetrii, adică cei mai vechi şi-au adus rudele mai tinere: cumetri, veri, nepoţi, naşi şi tot aşa. Recent, un înalt
Funcţionar cu putere de decizie mi s-a destăinuit că mâine dacă se dă afară de la Finanţe o sută de angajaţi, instituţia va funcţiona mai bine.
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în celelalte instituţii bugetare, devenite locuri de recompensă pentru cei fideli partidului ajuns la putere.
Nu trebuie să ne mirăm de scandalul pe care-l fac bugetarii când vine vorba de reducerea lor. O angajare în sistem costă de la o mie de euro spre trei mii, mai nou. Se merită, pentru că postul este sigur, munca puţină, vechimea merge iar şperţul duduie.
Am să cred în declaraţiile celor din PDL când voi vedea prin primării numai funcţionari competenţi şi cu atribuţiuni de serviciu clare, când voi vedea prin instituţiile statului funcţionari care muncesc constant şi pe tot parcursul zilei şi nu propagandişti de partid.
Dacă s-ar cere o declaraţie de interese ale fiecărui nugetar şi să spună cu cine este rudă din instituţie, s-ar putea vedea ce cârdăşii domină sistemul.
N-am auzit nici un lider de sindicat să facă greva foamei pentru a apăra interesele celor care muncesc în sistemul privat, nici să protesteze. Dar toţi liderii de sindicat se înghesuie la Antena 3 să plângă soarta „nenorociţilor de bugetari”. Doresc ca de soarta acestor „nenorociţi” să aibă parte tot românul. Numai că nu putem deveni o ţară de bugetari. Cineva trebuie şi să muncească.
Sunt toate semnele că PDL va pierde puterea la anul. Măcar s-o părăsească demn şi să aerisească numărul de angajaţi bugetari. Dar nu cu declaraţii, ci cu fapte! Că este nevoie de aşa ceva, este o problemă de interes şi siguranţă naţională.
Prostia de care suferă poliţiştii români a devenit proverbială pe la noi. Şi nu de azi sau de ieri, ci din perioadele de început ale acestei instituţii. Este greu de spus pe seama cui, în perioada comunistă, circulau mai multe bancuri: pe seama lui Bulă sau a poliţiştilor.
Nici după 1990 statutul poliţistului n-a suferit o schimbare în bine. Instituţia Poliţiei este considerată de români ca fiind printre instituţiile statului cele mai puţin credibile. Admiterea în şcolile de poliţie a unor tineri mediocri la învăţătură în liceu, prost vorbitori de limbă română, adică agramaţi în exprimare, admiterea în Academia de Poliţie – ce titlu pompos?! – a unor studenţi cu pregătire slabă din liceu nu a schimbat nici profilul poliţistului cu statut de ofiţer.
Necazul cel mai mare este că în urma diferitor guvernări schema instituţiilor de Poliţie şi a Ministerului de Interne s-a umflat cu fel de fel de funcţii de birou, ceea ce a dus la majorarea semnificativă a cheltuielilor bugetare.
Numai prin Inspectoratul Judeţean de Poliţie Botoşani stau prin birouri fel de fel de inspectori şli subinspectori care poartă câte o hârtie sub braţ sau iau o declaraţie în sictir, ca apoi să-l poţi vedea după o jumătate de oră la băut cu cel audiat.
Pe la posturile comunale de poliţie avem un agent şef, cititor de hârtii, un adjunct care ştie să scrie şi un agent care-i păzeşte pe cei „doi oameni de ştiinţă”, asta ca să fiu în ton cu bancul. Dacă ţi s-au furat găinile din coteţ sau vaca din grajd şi reclami, agentul îţi cere să prinzi hoţul şi să il aduci la sediu că-l învaţă el minte. Başca faptul că unii poliţiştii lucrează mână în mână cu hoţii.
Acum s-a pus problema reducerii din balastul acumulat în organigrame. Dar poliţiştii nu se dau reduşi. Ei vor să fie păstraţi în funcţie şi să se bucure de toate drepturile pe care le-au primit mită electorală de la diferite guverne.
Liderii lor de sindicat fac ordine cu românul contribuabil. Pur şi simplu ei ne obligă să muncim, să plătim impozite şi taxe ca să asigurăm salarii la poliţiştii care ne sfidează zi de nzi. Mai mult, aceşti lideri ameninţă Ministerul de Interne cu procese dacă cumva va îndrăzni să facă disponibilizări. Ei for să fie bugetari cu forţa.
Problema stă altfel. Eu, ca şi contribuabil, nu mai vreau în comună, în oraş, în municipiu decât un număr redus de poliţişti. Ei sunt angajaţi în slujba mea şi este dreptul meu de om din popor să-i concediez. Nu mai vreau să-i plătesc şi gata.
Culmea este că ni se bagă în faţă greutăţile lor familiale. Cică au rate la bancă şi nu le mai pot plăti. Dar când au luat împrumutul m-au consultat? Apoi, pe mine când mă dă afară patronul, cine îmi plăteşte ratele?
Nu l-a făcut nimeni poliţist cu forţa aşa că atunci când nu mai este nevoie de el să-şi caute alt loc de muncă aşa cum facem toţi cei concediaţi. De ce ei să fie privilegiaţi pe banii mei iar eu, pe munca mea, să fiu cel oropsit?
S-a ajuns ca în România bugetarul să dicteze celor ce muncesc cât şi cum să-i plătească salariul, ce facilităţi să-i acorde şi ce funcţie să-i mai ofere. Jumătate din cei care muncesc în România sunt bugetari. Adică trei milioane de români muncesc pe brânci pentru a duce în spate trei milioane de funcţionari care se calcă pe picioare prin birouri. Iar când cel care munceşte ajunge la uşa lor este şi cel oropsit, umilit, batjocorit.
Guvernul Tăriceanu a angajat jumătate de milion de bugetari. Să fie daţi afară şi să-şi caute loc de muncă în sistemul privat aşa cum o fac milioanele de români contribuabili.
Eu unul nu mai vreau să plătesc taxă pe prostia de poliţist. Până şi blondele fac bancuri pe seama poliţiştilor. Să-şi schimbe imaginea publică prin desfăşurarea unei activităţi eficiente, să rămână în sistem exact câţi trebuie şi să dispară trepăduşii de birou şi cei care umblă toată ziua după şpriţuri.
Aşa se va asigura bani de salarii şi trai decent celor rămaşi în sistem.
Deşi aflaţi în opoziţie şi vor să le plângem de milă, consilierii judeţeni ai PSD şi PNL fac legea în Consiliul Judeţean Botoşani. Iar legile lor sunt numai împotriva intereselor comune ale botoşănenilor.
Despre măgăriile care le pun la cale prin Consiliul judeţean consilierii USL am tot scris. Credeam, până ieri, că cea mai mare măgărie a lor este că au votat împotriva comasării spitalelor Pediatrie şi Maternitate cu Spitalul judeţean, făcând ca acesta din urmă să fie declasificat, spre dauna sănătăţii multor botoşăneni care n-au nicio vină.
Iată că după această mare măgărie pusă la cale în cabinetele parlamentare ale lui Ţurcanu şi Marcu ne-am trezit cu o alta. Preţul la apa potabilă s-a mahjorat cu peste 15%, şi aceasta prin votul consilierilor judeţeni ai USL, care se plâng că sunt în opoziţie şi suferă prigoana celor de la putere, în cazul Botoşanilor prigoana celor din PDL.
USL susţine prin toate mijloacele că este o formaţiune politică care ne apără de abuzurile putrerii şi care vrea să vină la conducerea ţării ca să ne facă viaţa frumoasă. Mulţumesc frumos de aşa viaţă, când mă lasă fără posibilitatea de a mă trata la spitalele din Botoşani şi îmi majorează preţul la apa de ploaie!
Majorarea de preţ este total nejustificată, iar preşedintele Ţâbuleac ştie asta cum o ştiu şi consilierii judeţeni. Dar au acceptat cererea lui Georgescu, cel mai prost manager postdecembrist pus în fruntea societăţii APA, pentru că acesta îi are la mână pe toţi..
Să argumentăm de ce nu trebuia majorat preţul. În primul rând că s-a înfiinţat o nouă societate, Nova Apa Serv, tot balastul financiar şi datoriile rămânând per vechea societate. Pornind la drum curată ca lacrima, noua societate trebuia să-şi dimensioneze şi numărul de personal în raport de modernizările făcute. Numai că n-au fost daţi afară toţi cei angajaţi pe pile, toate rudele consilierilor judeţeni /consilierul PSD Mihai Jitaraşu şi-a angajat toată familia).
La APA s-au făcut investiţii de sute de miliarde de lei,. Au fost schimbate conductele pe sute de km ceea ce a redus substanţial pierderile de apă din sol. Reducerea acestor pierderi trebuiau să ne aducă şi o reducere de preţ nu o scumpire. Avem exemplul celor de la Modern Calor, care după ce-au reorganizat societatea şi au schimbat ţevile, au redus preţurile la energie şi apa caldă.
Mai mult, aceeaşi consilieri judeţeni au aprobat plata apei după contorul de la intrarea în bloc şi nu după cele individuale, ceea ce a dus la creşterea enormă a facturilor pe apartamente.
De când în fruntea Consiliului Judeţean Botoşani a fost ales preşedintre Mihai Ţâbuleac iar majoritatea este controlată de USL, s-au adoptat numai decizii potrivnice nouă şi de pe urma cărora plătim mulţi bani.
Iar Ţâbuleac şi liuota de consilieri ai USL mai vor un mandat. Votaţi-i !
Recent. Ministerul Administraţiei Publice şi Internelor na anunţat că poliţiştii de la comune, oraşe, municipii şi judeţe nu mai au voie să dea relaţii presei decât numai cu aprobare de la ministerul de resort. Era şi până nacuma o astfel de oprelişte, dar se putea dialoga cât de cât cu purtătorii de cuvânt de la judeţ. Acum nici atâta nu se mai poate.
Măsura a fost luată pentru a proteja imaginea instituţiei Poliţiei. Sincer să fiu, cred că măsura are menirea de a proteja poliţiştii în faţa presei. Poliţiştii sunt proverbiali în prostia de care dau dovadă, aşa că orice ieşire a lor în presă nu făcea decât să aducă noi dovezi prostiei de care sunt capabili. O astfel de măsură pusă în calea aflării adevărului nu va proteja instituţia de imaginea dezastruoasă pe care o are în conştiinţa socială a românilor.
Dacă cumva cei care au pus această barieră în calea adevărului îşi imaginează că ca putea să se răfuiască cu presa dacă va scrie fără punctul lor de vedere se înşeală amarnic. Presa scrie în timpul real al consumării evenimentului şi nu va aştepta săptămâni ca să se screamă cineva din ministre să încropească o tâmpenie de comunicat. Iar de va îndrăzni ministerul să-i cheme în judecată pe cei care scriu fără punctul lor de vedere, acuzaţi fiind de denigrarea imaginii instituţiei, iar se înşeală.
Am garantată libertatea de expresie prin Constituţie şi nu prin ordin al Poliţiei şi nici prin Legea Băsescu iniţiată în Consiliul Sup0rem de Apărare a Ţării. Iar dacă Poliţia vrea să-şi apere imaginea publică, să cheme în judecată poporul român, care a situat în sondaje Poliţia printre cele mai de neîncredere instituţii ale statului.
Dacă măsura luată de Poliţie este dovada celebrităţii prostiei de care dau dovadă angajaţii acestei instituţii, rămâne de neînţeles decizia luată de Biserica Ortodoxă Română de a interzice preoţilor de a mai da relaţii presei. Numai Mitropolia, ca instituţie a Bisericii, are încuviinţarea de a dialoga cu presa.
Dacă în cazul Poliţiei avem de-a face cu prostia, în cazul Bisericii întâlnim intoleranţa la dialogul social.
Biserica a pus căluş omului de rând pentru a nu gândi şi a vorbi la adresa sa atunci când a luat fiinţă Inchiziţia. Sute de mii de oameni nevinovaţi au fost exterminaţi într-un mod violent, sângeros şi de o cruzime greu de imaginat. Acum Biserica, înscrisă în spirala istorică a progresului, a înlocuit mijloacele Inchiziţiei cu birocraţia menită să protejeze imaginea instituţiei.
Presa scrie despre evenimente atunci când ele au loc şi nu după ce se va sclifosi vreun preot de la Mitropolie să înjghebe nişte rânduri menite să falsifice adevărul, să-l mistifice. Nu poate cel de la Mitropolie să ştie mai bine ca preotul paroh care este adevărul într-un conflict cu credincioşii sau când legea este încălcată. Ca să dea relaţii presei, Mitropolia se va informa de la preot. Iar preoţii implicaţi în conflicte sociale sau de respectare a legii sunt şi vicleni şi făţarnici. Nu prin această barieră birocratică pusă în calea adevărului îşi va câştiga Biserica respectul credincio9şilor.
Un ultim sondaj de opinie indica o situaţie nu prea respectabilă imaginii felor bisericeşti. Căci sondajul indica încrederea românilor în instituţia Bisericii dar nu şi în slujitorii ei care au devenit tot mai lacomi, mai avari, mai intoleranţi, mai dedaţi la relele lumeşti şi tot mai îndepărtaţi de adevărata credinţă ce ar trebui s-o propovăduiască.
Şi Biserica a luat o decizie contrată scopului urmărit. Nimic şi nimeni nu mă poate opri să filmez o clădire de biserică de vreme ce ea este proprietate publică şi nu proprietatea preotului sau a Bisericii. Biserica doar o administrează, dar proprietar este statul. Nimic şi nimeni nu mă poate opri să nu-mi exprim o opinie critică la adresa unui slujitor al Bisericii când voi constata că aceştea se află sau stăruie în păcate lumeşti.
Este dreptul meu de contribuabil la bugetul statului,, buget din care se înfruptă copios şi Biserica, să am acces în lăcaşurile de credinţă şi să comentez ceea ce văd. Cum spuneam, dreptul la libera exprimare este un drept constituţional şi nu mi-l poate lua îndărăt Biserica.
Şi Poliţia, şi Biserica luând aceste decizii de a se opune aflării adevărului prin căi birocratice şi-au făcut mai mult rău şi nici un fel de bine. Biserica se adresează sufletului şi nu are competenţe asupra conştiinţei civice, reglementată de norme sociale şi juridice. A întrerupe sau restricţiona dialogul cu membrii lumii profane este o dovadă a accentuării intoleranţei şi lipsei de dialog social de care Biserica dă dovadă în ultima perioadă Când devii scorţos şi fals în ceea ce pretinzi că eşti, adio încredere!
Viorel şi Lenuţa sunt doi copii binecunoscuţi pe uliţa lor din spatele blocurilor de pe strada Împăratul Traian. Locuiesc cu părinţii într-o cocioabă ce stă să se dărâme. Cândva părinţii au avut un serviciu în zona industrială a Botoşanilor. Fabrica a fost vândură, iar ei concediaţi. O vreme au avut şomaj, apoi numai ajutor. Acum nu mai primesc nimic de la stat. Lucrează cu ziua pe unde pot, iar bruma de parale adunate o dau pe băutură. De Viorel şi Lenuţa nu mai au grijă de mult. Le cumpără o pâine, ce le-o lasă dimineaţa pe măsuţa slinoasă. Din când în când şi ceva la pâine. Dar tot mai rar, că vremea s-a răcit şi nu prea mai sunt chemaţi la treabă.
Viorel şi Lenuţa, prinşi de mână, îngheţaţi bocnă, priveau vitrinele magazinelor din Calea Naţională. Au admirat flacăra falsă din vitrina magazinului de electrice, dar mai ales vitrina cu jucării. Au îndrăznit să calce în magazin, spre a privi şi la alte minunăţii. I-a văzut gestionara şi a strigat la ei să iasă imediat afară. S-au speriat, s-au înghemuit şi mai tare în hainele ponosite şi extrem de uzate şi au părăsit magazinul. Afară, aerul rece nu era defel primitor. Au pornit spre casă, sporovoind în legea lor copilărească.
Deşi băiatul să aibă vreo şase ani iar fata cu ceva mai puţin, ştiau de existenţa lui Moş Nicolae. Îi ştiau şi rostul. Anul trecut, în ajunul lui Moş Nicolae, pe strada lor au venit nişte politicieni. Au împărţit pungi frumos colorate, în care se aflau alimente dar şi jucării pentru copii. Au primit şi părinţii lor o pungă. Printre pungile cu orez şi zahăr s-a aflat şi o păpuşă. I-a fost dată Lenuţei. Mult s-a mai bucurat fetiţa. A păstrat păpuşa, cu care se joacă seara până târziu aşteptând să vină tata şi mama de la serviciu. De când a primit-o, doarme cu ea, o leagănă, îi vorbeşte de necazurile ei şi ale lui Viorel.
Ajunşi acasă, în odaia pustie şi friguroasă, Lenuţa şi-a luat păpuşa în braţe. Viorel o privea cu oarecare gelozie. Spera ca anul ăsta Moş Nicolae să îi aducă şi lui o jucărie.
Noaptea a devenit stăpâna de afară. Întunericul învăluise geamurile odăii. Deodată Viorel şi-a adus aminte că Moş Nicolae pune cadourile în ghetuţe. Iute a luat încălţămintea lor scofâlcită şi a pus-o afară, la uşă. După care s-au culcat, că părinţii întârziau la serviciu.
Dimineaţă, încă din zori, au dat buzna afară să vadă ce le-a adus Moş Nicolae. Nimic! Doar că peste noapte un câine comunitar trecuse pe la uşa lor, a mirosit încălţămintea, s-a pişat şi şi-a văzut de-ale sale. Nici un politician nu le-a mai călcat strada, cu pungile lor frumos colorate.
N.R. – Povestea a apărut în volumul meu intitulat „Politică, alcool şi tutun”, Editura Agata Botoşani, 2009, sub titlul „L-au aşteptat prin pâcla nopţii dar Moş Nicolae n-a venit”. Am readus-o în actualitate pentru că din 2006, când am publicat-o pentru prima oară, nu s-a schimbat nimic. Mii de copii ca Viorel şi Lenuţa au trăit astă noapte o mare dezamăgire. Pentru aceşti copii Moş Nicolae este un vis frumos şi atât!
